Originile pianului

 


Bartolomeo Cristofori di Francesco (n. 4 mai 1655Padova – d. 27 ianuarie 1731Florența) a fost un producător italian de instrumente muzicale faimos pentru inventarea pianului.

În anul 1700 a creat un prim cembalo a martelletti (clavecin cu ciocănele), apoi (spre 1710) primul său pianoforte. La Metropolitan Museum din New York este păstrat un instrument produs de Cristofori în anul 1720.

Povestea pianului începe abia la jumătatea secolului al XII-lea cu primul său strămoş – monocordul cu clape – căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se astfel în mult mai cunoscutul clavicord, care funcţiona printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă 10 coarde, fiecare dintre ele producând cel puţin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.

Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, aşa cum buricul degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cânta să ofere dinamism muzicii. Deşi a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la 8 octave, clavecinul a pierdut treptat teren în faţa unui nou instrument numit pianoforte

În 1709 italianul Bartolomeo Cristofori (1655-1731), fabricant de clavecine, începea construcţia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul cicănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menţinută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care acţiona clapele.

Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima generaţie de fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ 20 de piane, doar 3 dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrându-se până în zilele noastre.

În anul 1726, Gottfried Silberman făcea publică invenţia pianinei, care funcţiona pe principiul aceluiaşi mecanism poziţionat, însă pe verticală, deoarece era destinată încăperilor mici în care nu ar fi avut loc un pian.La mijlocul secolului al XIX-lea, fabrica Steinway aducea un nou principiu al întinderii corzilor, încrucişându-le, obţinând o economie a spaţiului. În plus, astfel se obţinea un sunet mai clar şi mai puternic. Acest principiu este utilizat şi în zilele noastre de către toţi fabricanţii acestor instrumente.

La începutul secolului al XX-lea existau deja o serie de fabrici, devenite celebre, care construiau piane, precum Steinway sau Bluthner. Astăzi, foarte multe instrumente muzicale, precum piane sau pianine, sunt construite în Asia şi vândute europenilor.

Pianele moderne au coardele montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz – de aici venind şi denumirea de “placă de bronz”. Acesta are rolul de a rezista tensiunii mai exercitate de coarde, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.

Sintetizatoarele sunt controlate cu ajutorul unor clape asemănătoare pianului. Apăsarea acestora poate produce sunete diverse precum cele de pian, clavecin sau orgă.

Calitatea sonoră a unui pian este proporţională cu lungimea acestuia (respectiv înălţimea, pentru pianine), mai ales în ceea ce priveşte claritatea şi puterea registrului grav.

Instrumentul cunoaște două forme constructive distincte:

Pianul cu coadă, în care corzile sunt dispuse pe orizontală într-o carcasă din lemn sprijinită, de obicei, pe trei picioare. Pianele cu coadă se împart, în funcție de lungime, în următoarele categorii:

- Pian cu coadă scurtă (lungime ~140-180 cm);

- Pian cu coadă medie (lungime ~180-230 cm);

- Pian cu coadă lungă (lungime ~230-300 cm) - cele mai lungi de ~240 cm sunt piane de concert.

Pianina, în care corzile și carcasa sunt dispuse în plan vertical, pentru a ocupa mai puțin spațiu. Poate avea înălțimi variabile.

Calitatea sonoră a unui pian este proporțională, de regulă, cu lungimea acestuia (respectiv înălțimea, pentru pianine), mai ales în ceea privește claritatea și puterea registrului grav. Aceasta se explică prin posibilitatea utilizării, în pianele cu coadă lungă, a unor corzi mai lungi și a unor plăci de rezonanță mai bine adaptate frecvențelor diferite produse de corzi.

Printre cele mai cunoscute firme producătoare de piane sunt astăzi Steinway and Sons (SUA și Germania), C. Bechstein (Germania), Blüthner(Germania), Bösendorfer (Austria), Yamaha (Japonia), Kawai (Japonia).


 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Râsul-plânsul de la TVR1 de Revelion

De ce independent?

Artiștii nimănui