joi, 7 noiembrie 2019

Ne-statutul muzicianului liber-profesionist din România (1)



Am scris până acum doar despre câteva aspecte legate de educația muzicală din România, așa cum am amintit câteva dintre multiplele probleme de ordin social, economic pe care le are un tânăr care vrea să fie muzician liber-profesionist. Însăși ideea de a urma o astfel de cale este
destul de evazivă și nu are nici o reprezentare corectă și completă. Mai întâi de toate persoana care se gândește să facă in mod serios meseria de muzician liber-profesionist Trebuie să răspundă cumva la câteva întrebări importante:
1. De câți bani dispun pentru a-mi completa necesarul de instrumente cât mai performante?
Fără un instrumentar performant, bașca talent și multă muncă nu te bagă în seamă nici o
cooperativă serioasă de pe piață. Aici costurile diferă de la un instrument la altul, inclusiv solistul vocal care trebuie să dețină un microfon cât mai performant și cât mai potrivit pentru vocea lui. E o treabă destul de personală și dpdv calitate și din punct de vedere igienă. Aici intervine un prim antagonism pentru că talentul de cele mai multe ori nu vine la pachet cu banii necesari.
Acest cerc vicios creat între nevoia de bani pentru a câștiga bani, creează de cele mai multe ori o serie de probleme pe care cu greu le poți rezolva.
Nu sunt multe meserii care au acest gen de problemă.
2. În ce postură îmi propun să mă așez sau în interiorul cărui gen muzical simt și pot să mă exprim la nivel profesionist: manele, folclor, pop, rock, blues, jazz, sau mai multe deodată? Aici
intervin mai mulți factori. Educația și cultura muzicală. Dacă în linii mari am văzut cam care e treaba cu educația, cultural vorbind este, iarăși o problemă destul de individuală. Neavând un soi de consultanță pe care un sistem educațional ți-o poate pune, eventual, la dispoziție, cultura ți-o faci “după ureche” și te poți trezi, de exemplu să asculți de la Led Zepellin la Queen și Muse,
să-ți închipui la vârsta marilor vise că vei ajunge să cânți măcar pe jumătatea idolilor tăi, dar în
realitate să cânți cu totul altceva, ceva ce e foarte posibil să nu-ți placă, dar care se cere pe piața din care îți poți câștiga banii de care ai nevoie pentru a trăi. Despre ce “piețe”vorbim? E mult spus piețe. Piața românească de muzică este una destul de mică, destul de haotică respectiv pradă corupției și pirateriei. Apoi tot la capitolul “în ce postură îmi propun să mă așez” intervine, cât se poate de normal, întrebarea pe care e posibil să ți-o pui nu numai la început ci pe tot parcursul activității muzicale: până la urmă ce sau cine sunt eu? artist?meseriaș?amator? profesionist?
Sunt oameni care fac sacrificii mari, multe dintre ele neștiute de nimeni pentru a rezista să fie
artist. Își cântă muzica lui sau maxim niște preluari de nișă, din “zeama” stilistică pe care o simte și o promovează ca creator. A rezista să fi artist este o realitate de multe ori dramatică pentru mulți. Pentru că sunt cântări puține și prost plătite, pentru că este nevoie de multe ori să ai alte activități din care să iți plătești traiul de zi cu zi. Pentru că ești supus zilnic unei contradicții între nevoia ta de a te exprima și nevoile tale și eventual, mai grav, ale familiei tale. Sau, într-o cu totul altă perspectivă, oameni care sunt dotați cu un mare talent. Nu s-au dus prea des la școală sau dacă s-au dus nu prea au fost prieten cu ea, deci mai puțină educație, cultură probabil spre zero pentru că nu au avut exemple în familie care să cultive cultura sau n-au avut profesori suficient de potriviți să le aprindă flacăra curiozității spre cultură sau spre cunoaștere în general dar sunt “foc” cu instrumentul, cum se zice. Cântă manele și/sau folclor de la foarte bine în sus și îl văd pe X la televizor numit “mare artist” constatând că marele artist nu cântă nici 5% din ce cântă el.
El ce e? Artist? Meseriaș? sau lăutar? În fine, alții fac de toate. Pe 3 ale lunii cântă la Sala
Palatului într-un mega spectacol cu sală plină în care este aplaudat ca un artist. Pe 7 ale lunii se duce să cânte la o nuntă bine plătită unde, iarăși, este aplaudat dar de data asta nu ca un artist ci ca un entertainer care a reușit o noapte întreagă să distreze la maxim audiența. Pe 14 are o
cântare la o recepție într-un hotel de 5 stele pentru o mare companie de telecomunicații unde nu este aplaudat, se simte ca un radio-casetofon, dar unde toată lumea îi zâmbește politicos, dar de fapt nu îl bagă nimeni în seamă și unde la sfârșit este felicitat de cât de bine a cântat. Și pe 28 are o cântare într-un club de jazz sau blues unde își dă tot sufletul pentru piesele proprii dar este aplaudat oarecum autentic de o audiență de vreo 15 persoane, inclusiv cei 4 prieteni care au dorit neapărat să îl asculte de unde își acoperă cu greu costul combustibilului pentru mașina cu care și-a adus și iși duce după “concert” sculele necesare. El ce mai e? Sau cum se “așează” în piață? Păi nu prea are timp nici de întrebări și nici de răspunsuri pentru că după toate astea urmează să facă orchestrația unei piese a unei soliste faimoase, după care trage în studio o cu totul altă muzică pentru un alt client deasemenea foarte popular, urmând apoi să plece 2 luni pe vapor iar la întoarcere având programate o serie de spectacole prin țară pe la diverse săli de teatre sau
filarmonici.
3. Sunt multe întrebări care decurg din aceste exemple sau multe altele, întrebări care de cele mai multe ori se lovesc fie efectiv ca urmare a inexistenței unui răspuns, fie ca urmare a nepăsării unor autorități care nu își fac treaba, fie din cauza lipsei educației și culturii, fie din cauza unor tradiții populare preluate de-a lungul generațiilor mai mult sau mai puțin conștient, tradiții nicidecum onorante, ca să fiu elegant. Toate acestea sunt cauzate de lipsa unui statut al artistului în societatea românească. A artistului, a muzicianului neinstituționalizat. Cine ar trebui să se ocupe de această problemă? Instituțiile statului? Ministerele educației, culturii, muncii, finanțelor? Sau toate deopotrivă? Organisme profesionale deocamdată inexistente după 30 de ani cel puțin în
zona muzicienilor liber-profesioniști? Știm cu toții sau resimțim toate aceste nevoi și cu toate
astea nu se întâmplă nimic. O să scriu într-un articol viitor și de ce nu se întâmplă nimic și cum ar putea să se întâmple ceva, în opinia mea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu