duminică, 13 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (3)



Zilele trecute scriam in cadrul aceluiași serial despre Colectiv și despre faptul că una dintre cauzele acelei tragedii este și aceea a discriminării profesionale. Discriminarea conform dex-ului și mă refer aici la cea de tip politic are următoarea definiție: “Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime etnice, rasiale, sexuale, etc.” Această discriminare profesională, această segregație socio-profesională pe care societatea românească o aplică cu voie sau fără de voie, cu bună știință sau din ignoranță și neștiință de mai multe zeci de ani, inclusiv prin manifestări venite din tradiția veche a obștilor sătești, indeosebi in ultimii 30 de ani și nu numai, vreau să o scot in evidență și să o explic cât se poate de
argumentat cu exemple din viața reală, de zi cu zi. Pe de altă parte trebuie să spun că, mă refer și
m-am referit aici doar la muzicienii liber-profesioniști neinstituționalizați, adică la cei care nu sunt angajați in instituții muzicale ale statului sau la cei care nu au alte joburi din alte domenii de
activitate. In situații similare sunt și alte categorii de artiști, in general. Eu nu imi pot permite să imi dau cu părerea despre ceilalți pentru că nu le cunosc nevoile. Sunt convins că sunt și nu le consider pe ale celor despre care scriu mai importante sau mai grave. Așa cum sunt foarte conștient de seria lungă de probleme similare mai mult sa mai puțin grave din societatea românească in general. Deci nu vreau să spun că muzica și muzicienii sunt cele mai grave probleme și că au intâietate la
rezolvare. nici pe departe. Insă, cu tot respectul față de celelalte probleme și drame nu pot să nu mă revolt când aceste probleme ridicate nu numai de mine, nu au avut nici cea mai mică insemnătate pentru nimeni vreme de 30 de ani. Revin la educație. Nu există forme oficiale de pregătire, iar dacă le vorbești multor profesori de muzică despre ce inseamnă pop-cult sau contemporary music vor ridica din umeri. In România ultimilor ani s-au dezvoltat diverse instituții private de educație muzicală. Nu cunosc dacă există o formă oficială care le atestă calitatea de instituție de educație muzicală, probabil că sunt și nu le cunosc pe toate. Dintre cele pe care le cunosc sunt puține cele care din punctul meu de vedere iși fac treaba corect față de cei care au plătit, destul de mulți bani. E aceiași mare problemă după părerea mea. Calitatea profesorilor. Ceea ce lipsește, iarăși, in continuare, este lipsa unor cursuri care să pregătească instrumentiști, soliști, aranjori, compozitori exact pentru meseria pe care urmează să o facă și față de care cursanții au chemare, au vocație. Individual lucrurile stau bine. Sunt profesori care te invață să cânți cu vocea sau cu instrumentul. Dar există oare ei profesorii care să invețe o trupă, o formație de ce și cum are de făcut? Ii vezi pe tineri că se adună, după criterii, iarăși, aleatorii și vor să facă o formație. Se adună la o sală de repetiții și cu toate că fiecare să zicem că iși cunoaște destul de bine instrumentul și cum se cântă la el, când cântă impreună e dezastru. E doar un exemplu de proaste practici, ca să fiu elegant. Sistemul privat evident că este rezolvarea dar nu oricum, nu după ureche și haotic ca până acum. Statul ca administrator dar și ca voință politică trebuie să vină să regleze toate aceste parcursuri. Implementarea unei noi programe școlare dpdv muzical aduse la realitățile anului 2020 este importantă. Un program de susținere a profesorilor de muzică, eventual cu reprofesionalizarea acestora. Apoi susținerea anumitor școli private care dovedesc performanță și rezultate prin programe de stat, susținere financiară și alte spețe prin care poți ajuta o inițiativă particulară care altfel ar trebui să fie o greutate in plus la bugetul educației. Toate acestea la modul foarte general. Nu e locul aici pentru detalieri tehnice sau explicații teoretice amănunțite. Ceea ce este cert este faptul că trebuie să existe cândva și in acest domeniu un T0. Iar după acest T0 educația și rezultatele ei se vor vedea cam in minimum 10 ani dacă nu se intâmplă intre timp ceva foarte rău. Finalitatea este deci in zona educației muzicale private cu instituții care trebuiesc inițial, o perioadă de timp susținute și de la bugetul de stat. Până atunci asistăm la o ofertă de educație muzicală destul de haotică, fără o direcție și destul de eterogenă din punct de vedere calitativ. Până atunci tinerii noștri, talentați la muzică, se adună in tot felul de spelunci și repetă pe tot felul de scule discutabile din punct de vedere calitativ, iar asta pentru că, in general nu au bani de săli de repetiție mai civilizate dar și pentru că nici o formă de invățământ actuală nu le oferă această posibilitate, sau dacă o oferă, oferta este mult prea mică. In zona invățământului muzical de stat programele de invățământ trebuiesc aduse in zilele noastre. Apoi vine zona cea mai importantă dar și cea mai complicată pentru muzicienii liber-profesioniști. Confluența dintre educația muzicală și nevoile reale ale pieței muncii din zona noastră. Nevoia firească a oricărui muzician de a avea asigurări sociale și de sănătate. Nevoia de a avea un spațiu de exprimare transparent, unde să existe egalitatea de șanse de promovare in mass-media și in contact cu posibili clienți interesați de prestații artistice. Piața muncii pentru muzicienii liber - profesioniști din România anului 2020 este o glumă proastă. Voi reveni pentru că dacă in zona de educație treburile merg in general prost, in zona de muncă, promovare, mediu sănătos și prietenos de exprimare, treburile nu numai că merg prost dar pe lângă accentuarea discriminării sunt situații in care intervine un alt flagel notoriu in România. Corupția.

joi, 10 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (2)


Rămăsesem ieri la ideea că Goodbye to Gravity, la acea oră, era cumva victima unei 
pseudo-industrii muzicale de cumetrie și am să revin la acest aspect. Acum insă am să scot in evidență câteva idei care arată in mod evident faptul că discriminarea profesională este o problemă serioasă. Neajunsurile suplimentare de la nivel personal apar incă din copilărie. Copilul talentat la muzică, din România, are o viață grea. Lui ii place să cânte, iar cei mai mulți dintre părinți ii spun că poate să facă asta, adică să cânte, doar la nivel de hobby. După ce s-a dus la școală. după ce și-a scris temele și a invățat, poate să cânte, cumva in loc de joacă sau pe timpul afectat recreerii. Astfel, in capul lui se face foarte clar delimitarea intre ceea ce este serios și fundamental in viața lui, matematica, româna, fizica și ceea ce este pe post de joacă, respectiv cântatul la chitară, de exemplu. Asta se intâmplă acasă. La școală, copilul nostru, talentat la muzică și căruia ii place să cânte la chitară, face muzică. Cântă la cor piese scrise acum 40 sau 60 de ani, face ore de muzică, destul de rar, in care profesorul, pe lângă cunoștințe teoretice de bază il pune să asculte Vivaldi sau Mozart. Nimic rău, poate, in toate acestea doar că el nu reușește nici acasă și nici la școală să regăsească și să iși dezvolte pasiunea pentru chitară sau să regăsească melodiile pe care le ascultă la telefon pe diverse aplicații. Rămâne posibil un singur spațiu. Cel al potențialilor prieteni din jurul unui sau unor instrumente, din jurul unui gen muzical. Astfel subiectul principalului aspect atractiv din viața lui devine oarecum prohibit, poate deveni ascuns într-o mai mult sau mai puțin adâncă subversivitate. Dacă la vârste fragede nu există acțiuni concrete există însă acumulari de frustrări și furii ca urmare a unui șir de interziceri care mai târziu pot avea efecte mai mult sau mai puțin complicate. Din păcate România este, cred, sub coada clasamentului european la capitolul educație muzicală. Muzica este o materie care se face la repezeală în tot ciclul pre-universitar de stat. O altă problemă mare este calitatea slabă a profesorilor, o cauză mare fiind și migrația către occident. Nu în ultimul rând programa școlară muzicală făcută nu foarte diferit de anii 50’. În tot acest context copilului nostru talentat la muzică, căruia în place în mod special să cânte, să zicem, la chitară, mediul înconjurător de la părinți, trecând prin școală sau profesori îi creează, pe lângă greutățile și dificultățile normale ale unui copil fără aplecări vocaționale, frustrări și nemulțumiri suplimentare doar pentru că e dotat de la natură sau Dumnezeu cu talent muzical și dorință de a cânta. Mulți își abandonează visul sub bombardamentul de “așa nu” și trăiesc poate toată viața cu acestă tristețe că nu s-au bucurat de talentul lor. Alții și aici e plin peisajul muzical românesc și-au ascultat părinții, au făcut ani de liceu și facultate, eventual și ca măsură de siguranță, practic au pierdut intre 4 și 10 ani din viață, inutil, fără să profeseze nici o secundă în domeniile respective ca mai apoi să înceapă cariera de muzician într-un fel sau altul. E firesc ca muzica să fie un domeniu neserios în care să nu îți încurajezi copilul? Evident că da. Mai toată media judecă muzica și pe muzicieni aproape doar din perspectiva de can-can. Toate încrengăturile de cumetrii, pile, cunoștințe, relații căruia i se spune în mod eronat industrie muzicală românească privită realist și luată la bani mărunți nu reprezintă nici încredere, nici egalitate de șanse, nici predictibilitate profesională sau financiară. Tot “folclorul” care de multe ori este real care spune că fetele nu au nici o șansă dacă nu trec prin patul nu știu cui sau printr-o serie de paturi sau care spune că băieții sau orice alt jucător de pe piață mai întâi trebuie să dea acolo unde trebuie mulți bani ca după aceea să și-i recupereze. Și ca să închei pentru astăzi într-o notă puțin mai liniștită e foarte adevărată acea glumă în care se spune că muzicianul pentru a merge la un gig la care câștigă 50 de euro, trebuie să aibă o mașină de 500 de euro în care să transporte scule în valoare de 5000 de euro.

miercuri, 9 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (1)


Suntem in luna octombrie. In ultimii ani, România bunului-simț a mai căpătat o frustrare, o mare
nedreptate departe de a fi rezolvată nici acum după 4 ani. Despre Colectiv este vorba. Acel loc, acea adunare de oameni, acea tragedie are nenumărate fațete, nenumărate percepții și din capul locului mă plec cu respect față de suferința tuturor celor care in acea noapte au pierdut. Eu indrăznesc aici să leg tragedia de la Colectiv de neajunsurile, nedreptatea, nu numai lipsa șanselor dar și ingrădirea lor voită sau din neglijență sau nepăsare, generate de un stat (aparat administrativ) organizat doar spre nevoile interioare extrem de controversate, mimând de o perioadă prea lungă de timp grija și atenția către contribuabil și oricum nepăsător și cinic la consecințele acestor stări de lucruri. De 30 de ani asist dar și afectat la propriu, neputincios, la o caricatură. La un joc kafkian sau la o bătaie de joc generalizată pe care de mult o numim foarte greșit educație muzicală. O să admit că până la un punct in câteva locuri se face educație muzicală in mod corect și in concordanță cu vremurile pe care le trăim. Sunt puține aceste spații de bună practică iar ele sunt doar in mediul privat. Nu pe ele vreau să le scot in evidență cu toate că merită tot respectul nostru, unele dintre ele. Imi pot permite să spun că statul român prin atitudinea lui iresponsabilă și nepăsătoare față de educația și cultura muzicală, față de lipsa de interes in a crea un cadru propice legislativ și administrativ pentru
oamenii care activează in acest domeniu, mai ales al celor neinstituționalizați, că face discriminare profesională? O să vedeți că sunt multe argumente in acest sens. Despre discriminarea profesională nu prea se vorbește in România, dar ea există și in alte domenii, nu numai in muzică.
De acum 4 ani mi-au rămas in minte unele episoade ale circului mediatic care au urmat tragediei de la Colectiv. M-a frapat, spre exemplu, parada cu cătușe a patronilor de la Colectiv. Chiar credeți că oamenii aceia sunt niște demoni? După părerea mea oamenii aceia au investit in acel loc in primul rând pentru a sprijini o mișcare artistică și aici mă refer la rockul underground românesc. Apoi s-au lovit de hățișul nesfârșit de piedici pe care statul român le pune micului investitor și pe care le numește “măsuri de incurajare și sprijin a inițiativei private”. Taxe foarte mari, mediu ostil și foarte ostil in relația cu autoritățile, impunerea unor relații de tip interlop intre reprezentații statului și investitor prin frica față de o serie nesfârșită de controale care duc până la urmă spre faliment și astfel pentru promovarea șpăgilor, de fapt un fel de taxă de protecție, de fapt un fel de “tu ne dai nouă bănuțul periodic, iar noi ne facem că nu vedem banii negri sau gri, ocolirea unor obligații etc”. De aici neglijența față de măsurile anti-incendiu. Apoi despre motivul principal pentru care atât de mulți au fost prezenți in acea seară acolo? Un concert al unei trupe de muzică. Mai intâi că dacă acea trupă avea in spatele ei un pic de industrie acel spectacol nu ar fi trebuit să fie la fabrica Pionierul ci la sala Palatului (sigur o să zâmbiți) sau măcar intr-o altă sală de spectacol. Adecvată. Asta nu a fost posibil nici inainte și nici după Colectiv pentru că intrăm intr-o altă zonă. Preamărita industrie muzicală din România. De fapt o rețea de cumetrii, interese și mentalități comunistoido-medievale in care trupa Goodbye to Gravity nu a avut loc. Așa cum nu au loc multe trupe care chiar cântă in România. Nu vreau să vă consum prea mult din timp. Am să revin mâine cu continuarea.