La centenar birjar! (II)

O tradiție profundă in România și la români. Plecarea din țară. E o tradiție veche de cel puțin 159 de ani de când România există de facto și de 140 de ani de când există de iure. Păturile instărite ale societății iși trimiteau copii la școală. Unde? In Occident. Până in 1945 românii plecau din țară fie la studii, fie in călătorie cu precădere in Occident. La această idee trebuie adăugat faptul că a existat o mișcare destul de importantă, mai ales in Transilvania incă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea dar și in prima jumătate a secolului XX. Aceea de emigrare in Statele Unite ale Americii. Fie legat de febra aurului, fie legat de scăparea de sărăcie, visul american a existat și la români incă din prima sută de ani de existență oficială a statului român. După cel de al II-lea război mondial și inscăunarea la putere, in România, a regimului dictatorial-comunist predilecția către plecarea in Occident a căpătat valențe noi. Dintr-o orientare la niște cote de interes medii spre mici, această idee, această orientare, această dorință a inceput să se accentueze in primul rând datorită interzicerii părăsirii țării sau dacă nu, a manifestării unui control extrem de riguros al acestei chestiuni. Au fost perioade când obținerea unui pașaport simplu de călătorie era un prvilegiu rezervat doar potentaților timpului. Asta a creat o frustrare și s-a transformat in “fructul oprit” ceea ce a mărit consistent interesul.
Un alt factor care a mărit interesul a fost și contradicția dintre propagandă și informațiile care veneau despre acest mirific occident. Atâta vreme cât le spui oamenilor oficial, la televizor că occidentul este decadent, că oamenii mor de foame pe străzi, că sunt exploatați și terorizați, iar pe de altă parte vin informații “de la om la om” că de fapt nu numai că totul e foarte normal, dar mai tot ce aici e interzis, acolo e permis și mai ales că poți fi liber să faci cam ce vrei, asta devine, iarăși, un factor care a creat frustrare și evident mărirea interesului. Mai sunt trei aspecte care au transformat interesul in disperarea de a pleca. Mai intâi odată cu falsa deschidere pe care Ceaușescu a creat-o la sfârștiul anilor 60’, inceputul anilor 70’ informații, imagini, diverse produse au intrat in România. Făceam colecții de pachete de țigări sau ambalaje de gumă de mestecat sau ciocolată, goale, pentru că erau foarte arătoase spre deosebire de cele autohtone similare, a existat o mică industrie de trafic de filme pe video pe care oamenii le savurau nu numai datorită acțiunii filmelor respective ci și pentru a vedea mașini, haine, magazine din același Occident la care pofteam și visam cu toții și evident că ne uitam cu jind la toți cei care reușeau să ajungă pe acolo. Tot aici mai trebuie adăugat un aspect important. S-a murit pentru asta. S-a murit mult. Oamenii erau vânați la frontiere, iar dacă nu erau uciși erau infundați in pușcării. După 90’ nu s-au schimbat prea multe pe la noi doar că oamenii au putut pleca mai ușor. După aderare, in 2007 a devenit un fenomen de masă. Nu s-a mai plecat doar la studii sau de plăcere. S-a plecat și se mai pleacă in continuare mai ales din cauza nevoii unui salariu mult mai bun, adică din dorința scăpării de sărăcie. In zilele destinate votării ultimului referendum au fost infinit mai mulți tineri la târgul universităților decât in secțiile de votare, ceea ce inseamnă mult. Ca frecvență a plecării suntem imediat după Siria, țară mistuită de ani buni de un violent război civil. In România războiul nu e violent dar e de mult. Este războiul lui Brâncuși, Enescu sau Caragiale. Este războil lui Eliade, Cioran sau Ionescu. Este războiul a milioane de victime care nu li s-a permis să trăiască, să se exprime, să se dezvolte ca români pe teritoriul statului acesta vechi de doar 159 de ani. E o tradiție in România și la români. Aceea de a pleca din țară pe care mă indoiesc că o vom sărbători de acest centenar.
Așa cum probabil nu vom comemora eroii care au căzut la frontiere pentru a fugi de acest marasm. La centenar birjar!

La centenar birjar (I)

România, români, românește.
Cuvinte incărcate de emoție și rațiune. Dar pândite și de patimi sau dimpotrivă, de persiflări. Realități pline de frumusețe și ințelepciune. Dar și imagini distorsionate de manipulări, jocuri de culise sau propagandă deșănțată. Reprezentări pentru care mulți s-au sacrificat suprem sau și-au dedicat viața, spiritul, munca, totul. Dar și reprezentări fățiș sluțite sau chiar aruncate la coșul istoriei pe un șervețel folosit sau poate mai grav sau trist in numele cărora s-au văzut siluite generații după generații ori s-au făcut crime in masă. Facem parade militare, părinții duc copii să vadă tancurile, rachetele și elicopterele de atac făcute pe bani mulți, să omorâm sau să schilodim alți părinți și copii pentru interesele și buzunarele altor părinți sau copii care promit părinți copiilor sau copii părinților cu condiția să apese pe tragaci in numele cuvintelor, realităților sau reprezentărilor respective in spatele cărora sunt, de fapt, intotdeauna niște interese și buzunare. Sărbătorim ipocrit o realitate deformată pentru că nu reușim să asumăm ideea că fără rău binele n-ar exista, iar fără minciuni, adevărul nu ne-ar satisface. Românii se intâlnesc cu România pe strada 100 colț cu uniunea europeană, vis-a-vis de stabilimentul rusesc și pierd sau strică românește vise, nevoi, speranțe până la difuzarea următoarei telenovele sau până la următorul țunami de fum al grătarelor. Centenarul românesc este o masă lungă de nuntă la care stau la taifas Brâncuși și Vasilica lui Dăncilă de la Videle, Salam luat la braț de Eliade, Cioran bând aldămașul cu Miki Șpagă sau Ioan Aurel Pop valsând duios imperecheat cu Lucian Boia pe muzica ingânată la jalnica chitară a lui Ludovic Orban,
România, români, românește.
Transcendență prin nepăsare. Excelență cu notă proastă la purtare.
(foto: colecția Costică Acsinte)

Milcofismele referendumului

Harta României arată foarte bine. Pentru cei care au ochi să vadă se poate observa cum dosul, spatele, este orientat spre dreapta și botul, fața este orientat spre stânga. Mă refer la punctele cardinale. În dreapta este estul, iar în stânga este vestul. Cred că, întocmai ca și harta, românii și-au dovedit orientarea și sexuală și cardinală și religioasă și politică și geografică la acest referendum.
1. Cele mai importante, după părerea mea, sunt comunicatul Coaliției pentru familie și in paralel comentariile oficiosului rusesc Sputnik. Le-am asociat pentru că sunt asemănătoare. Ceea ce ințeleg eu din acest comunicat și din acest comentariu:
"Nu v-ați calificat tavarășci. Dacă vedeați că nu vine omul să voteze trebuia să trimiteți consilierul și preotul la el acasă să-l aduceți la cabina de vot, iar pe drum să-i explicați cum să voteze. Iar apoi, dacă nici așa nu erau suficiente buletine de vot in urnă trebuia să completați. Trebuia să vă descurcați. Nu așa am așteptat de la voi. Toarășul e nemulțumit și ne-am dat seama că nu ne putem baza pe voi. Nu sunteți destul de hotărâți. Da sfidania"
2. PSD-ul se urca pe coama acestui val dacă referendumul avea succes. Spuneau că poporul strâns unit in jurul partidului a votat declarația de independență față de oricine și oricine să mai tacă. Dragnea folosea această trambulină, acest podium in a-și legitima înălbirea și a-și manifesta nevinovăția și poate, poate, putea candida apoi la președinție. Așa, prin personaje secundare au dat vina pe biserică, au înșirat bla-bla-uri ieftine, dar în interior taberele își ascut săbiile pentru că, de fapt, pentru cine are ochi și urechi, boicotul este și anti-psd. Livache, iarăși nu ți-a ieșit!
3. PNL-ul mi se pare cel mai mare perdant al acestui referendum. Orban s-a dus cu surle și trâmbițe să voteze fiind convins că referendumul va avea succes. Acum sunt voci in partid care ii reamintesc dezacordul față de poziționarea alături de pesede. Inclusiv lipsa de caracter. E o ipocrizie să spui că fiecare penelist poate vota după propria conștiință și apoi să te manifești in fața camerelor de luat vederi că tu susții familia tradițională și referendumul. Lipsă de caracter, ipocrizie, mimare a opoziției față de pesede, trocurile din teritoriu, arată un partid care nu e de fapt de opoziție, foarte nehotărât, lipsit de decizie, tributar vechilor reflexe useliste, pediste, feseniste. Pun în aceiași paranteză, pentru că s-au comportat ca între paranteze, atât PNL dar și PMP și UDMR. Partide și politicieni care au încercat să profite după prezumtivul succes al referendumului. V-ați arătat adevărata față iar oameni văd, sper însă să nu uite.
4. Nu știu ce procent îl putem pune pe seama absenteismului. Acest aspect face subiectul analizelor sociologice, politice, psihologice. Absenteismul de la treburile cetății cred că rămâne o problemă serioasă chiar dacă în ultima vreme românii au arătat o apetență foarte crescută de civism și exprimare socială față de acum șapte sau opt ani, de exemplu. E foarte important ca noile formațiuni politice apărute și organizațiile civice să convingă cât mai mulți oameni că viața personală a fiecăruia dintre noi e strâns legată de problemele societății în care trăim. E mult de lucru aici.
5. Se pare că boicotul a fost cartea câștigătoare în toată această poveste și subliniez încă odată faptul că boicotarea unui vot, pe lângă faptul că nu este absenteism, presupune tot o atitudine democratică. Voința manifestă a boicotului este respingerea în sine a ideii votului respectiv. Referitor la acest aspect aș vrea să adaug faptul că nu există nici o dezbinare în sânul poporului așa cum apocaliptic gândesc sau comunică unii. E normal să fie dezbatere și confruntare de opinii. Ne-am săturat de unanimități și tătuci care să se priceapă la tot și toate. Confruntarea de idei e sănătoasă cu condiția să fie constructivă, bazată pe argumente logice și să pornească de la bune intenții.
6. Felicitări Ro+ dar mai ales USR. Au fost singurele formațiuni care au avut curajul să se poziționeze de la început într-un singur fel. Ferm și cu argumente. Fără atacuri nepermise dar cu acuitatea prezentării tuturor aspectelor negative sau discutabile. USR-ul ca partid parlamentar s-a dovedit SINGURA formațiune politică de opoziție. Se dovedește incă odată și prin acțiunile lor de prin primării, din parlament, cu succesul foarte important al campaniei Fără Penali, cu succesul foarte important al delegării a 12000 de reprezentanți la secțiile de votare și a monitorizării atât de exacte a acestui referendum că pe de-o parte a trecut, ca partid, examenul maturității și pe de altă parte și foarte important faptul că sunt singura opoziție reală dpdv politic din această țară.
7. În România ultimilor ani, cu precădere a ultimilor doi ani, simțul civic, exprimarea socială, participarea la treburile cetății sunt din ce în ce mai pregnante. La acest referendum mai intâi că în majoritatea lor oamenii au arătat adevărata atitudine creștină opunându-se majorității politicienilor și, mai nou, chiar și conducătorilor bisericilor implicate în acest demers. Apoi, la acest referendum românii și-au dovedit încă odată dorința apartenenței la valorile europene și democratice, inclusiv prin păstrarea corectă și nemanipulată rusește a tradițiilor noastre creștinești și românești. Și nu în ultimul rând românii au arătat o maturizare socială neașteptată. Au știut, mulți dintre ei, să extragă, din mediile de socializare, din feluritele moduri de prezentare a problemei de la televiziuni, inclusiv probabil din dezbaterile din familie, adevărul și propria poziționare față de acesta.
Eu nu am crezut nici o secundă că lucrurile vor avea o astfel de finalitate. Eram convins că referendumul va avea succes. Am fost foarte plăcut surprins. E o lecție pentru politicienii care nu vor să ajungă la lada de gunoi a istoriei dacă nu au ajuns deja. E un moment în care noile formațiuni politice cu oameni noi au posibilitatea să confirme dacă nu au confirmat deja și să dea o încredere crescândă oamenilor că în țara asta se poate face politică fără șpagă, mită, minciună și frică. Să avem încredere astfel în continuarea parcursului nostru democratic și european.

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ultimul episod

Ultimul episod

Concluzii

Muzica este un domeniu pe care nu-l poți cântări în termeni de bun, rău. Dacă acceptăm traiectoria informației muzicale (care e mai mult decât un sunet sau o organizare de sunete)care începe undeva la nivelul sinapselor unui emițător, sursă supusă unor condiții legate de nivel de cultură, nivel de înțelegere, stare sufletească, nivel de cunoștințe de specialitate, nivel de notorietate, morală și nu în ultimul rând intenție, după care mesajul trece printr-un instrument, fie el și vocea, care până la urmă este și ea un instrument, care și el are un nivel de performanță, mai mare sau mai mic, apoi chestiuni legate de spațiu sau timp, partea asta fiind și ea foarte importantă, dacă vreți e ca în principiul vaselor comunicante și mai apoi ajungem la receptor cu tot sistemul propriu exact ca al emițătorului, nivel de cultură, intenție, stare sufletească, nivel de înțelegere, nivel de deschidere etc. , constatăm, punând-le pe toate într-o sumă, un nivel destul de ridicat de subiectivism, constatăm că instrumentele de cântărire, dacă chiar este nevoie de așa ceva, trebuie să fie destul de fine și nici atunci nu-ți poate ieși decât un rezultat la fel de subiectiv, deci îndoielnic, deci discutabil. Faptul că un cântec iese câștigător, de exemplu, la un concurs dintr-o anumită zonă la lumii, într-un anumit timp, în contextul unui număr finit de alte melodii, cu un nivel valoric dat dar și aleatoriu, iar cântarul sunt 5 persoane să zicem bine intenționate dar și ele supuse propriilor “casete tehnice”, cum poate fi un juriu, sau cântarul este un vot popular care practic nu are nici o regulă probabilă, nu-l face mai bun, nu-l face mai valoros ci pur și simplu îți arată fotografia momentului, combinația dintre toate aceste elemente ducând la acel rezultat. Din acest motiv explicațiile parcursului unui hit sau a parcursului unui cântec rămas pentru totdeauna în istorie nu pot fi explicate decât în mică măsură, cu siguranță nu până la capăt. Ăsta e sensul corect explicat atunci când spun uneori că muzica nu se dă la concurs. Până la urmă asta e și frumusețea muzicii. Ceea ce pentru mine este inestimabil, aproape de perfecțiune, s-ar putea pentru un om să zicem din Bolivia sau Nepal să nu valoreze nici o ceapă degerată. Sau invers. Așa cum spuneam la un moment dat. Mi-e greu să cred că un membru al clanului Duduianu ar putea să valorizeze partea a doua a unei simfonii de Gustav Mahler, așa cum un ascultător exclusiv de muzică clasică ar putea valoriza într-adevăr o piesă de la Dream theater, de exemplu. Așa cum, presupunând că poți face asta, ar fi interesantă reacția unui trăitor din evul mediu, să zicem un nobil don Europa centrală, care ar ajunge să zicem la Untold. Cu siguranță reacția acestuia ar fi cel puțin interesantă.
Putem spune, așadar, că muzica este de fapt o opțiune strict individuală? Putem spune că odată ce trecem de nivelul individual, regululile față de oricare corp social devin fluide, deci fără o relevanță clară? Eu cred că da. Mergem mai departe cu termenii. Cu semnificația lor.
Tot acest noian de termeni trebuie cumva lămurit. Lăutar, muzicant, muzician. Lăutar este un termen potrivit mai ales pentru timpurile trecute. Lăuta, ca instrument, nu ma există de mult. Ea a fost un strămoș al instrumentelor cu corzi, actuale. Între timp cei care cântă muzică lăutărească sau populară (iarăși un termen greșit, prefer să folosesc cuvântul folclor, pentru că muzică populară - popular music - înseamnă altceva)sau școlit mai mult sau mai puțin, cei mai mulți dintre ei(dex-ul spune că lăutarul nu are cunoștințe muzicale). Mai este o parte de așa ziși lăutari dar ei sunt în mare parte trecuți de o vârstă și oricum nu mai sunt majoritari. Unui om care se ocupă cu muzica și care a trecut printr-un ciclu școlar fie el și doar gimnazial, nu prea mai ai cum să-i spui lăutar pentru că nu prea se mai potrivește nici măcar cu definiția respectivă din dex care și ea, după părerea mea e inexactă, vine dintr-o necunoaștere corectă a realității, mai ales a realității actuale. Dar cea ma mare problemă nu e asta. Cea mai mare problemă este folosirea peiorativă a acestui cuvânt. Când vrei să jignești un om de muzică, când vrei să ai o atitudine arogantă față de un anumit gen de muzică, chiar și când critici anumite atitudini mai puțin onorante a unor indivizi sau grupuri de indivizi din muzică, de cele mai multe ori se folosește cuvântul lăutar într-un context în care nu înseamnă mai puțin, ca jignire, ca umilire, ca persiflare, ca alte cuvinte discriminatorii cum ar fi jidan, țigan, bozgor, cioroi, etc. Așa cum am mai spus ar trebui propusă o lege care să alăture și cuvântul lăutar la cuvintele care presupun discriminare. Săracul cuvânt muzicant este ca un avort aproape. Practic este o traducere nefericită, prost înțeleasă din forma germană sau rusă, forme care sunt de fapt similare cu muzicianul din engleză sau franceză. Astfel, concluzia e simplă. Oamenii care se ocupă cu muzica sunt muzicieni. Simplu, ca bună ziua.
Am lăsat la sfarșit noțiunea de artist. Cuvântul este folosit practic din Renaștere, deci secolul 16 și atunci se referea la pictori și sculptori în principal. Larousse ne spune că artistul practică arta plastică sau poate fi artist popular dar și persoana care interpretează opere cinematografice, teatrale, muzicale sau coregrafice. Deasemenea se scoate în evidență și latura sensibilă a artistului sau faptul că și alte persoane pot fi “artiști” în meseria lor cum ar fi un medic, un avocat sau un profesor. Oxford ne spune că artistul e acea persoană care pictează sa desenează ca profesie dar și ca hobby. Sau persoana care desfășoară orice artă creativă, cum ar fi un sculptor sau un producător de film, actor sau dansator, deasemenea o persoană calificată într-o anumită sarcină sau ocupație, de exemplu un chirurg care poate mânui bisturiul ca un “artist”. Inclusiv dex-ul românesc dar și celelalte surse au de fapt un numitor comun “Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”
Asta scrie la carte. Cred că de aici trebuie să pornim, de la atitudinea creativă din domeniul artei.
Acum, să vedem ce se întâmplă în realitate. Prima mare problemă este atitudinea mediei, mai ales de aici din România, dar nu numai, mai exact a felului în care sunt catalogați oamenii care se ocupă cu arta. Începând cu cea mai scurtă și neimportantă știre și până la analize mai profunde, majoritatea celor care scriu, vorbesc, comentează folosesc mult prea ușor cuvântul artist, îl atribuie unor persoane care, de multe ori nu se califică pentru această titulatură. Vorbim aici despre o meteahnă mai veche a mediei din România care nu prea face diferența, de exemplu, între artist și vedetă. Faptul că o persoană care, de exemplu, a “dansat” sau și-a arătat calitățile fizice într-o emisiune de televiziune cu o mare audiență, într-un interval de timp suficient de mare, atfel încât respectiva peroană a devenit foarte cunoscută, respectiv are notorietate, poate fi numită vedetă, adică o peroană cunoscută, dar nu se califică la capitolul artist. Iar când auzi din gura sau tastatura unei fătuci care face presă de vreo 6 luni numind-o pe respectiva persoană, vedetă dealtfel, artistă, ai așa un fior special pe șira spinării sau brusc ai nevoie de un emetiral. Cu toate astea, în mentalul colectiv sunt nume cunoscute, respectiv vedete, care, fără dubiu sunt considerate mai întâi artiști. Și aici nu vorbim doar despre persoane informate sau interesate de domeniu ci despre grupuri mari sociale. Ce îi face pe acești oameni să facă diferența? Eu cred că e vorba despre un simț, care nu ține de cele cinci simțuri pe care le avem cu toții. E vorba despre un simț care îți indică mai întâi autenticitatea. Oamenii nu își explică, în general, cum se verifică practic autenticitatea unui artist dar au capacitatea de a recunoaște autenticitatea și de a-i întoarce recunoștința. Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru asta. Un artist realmente autentic este recunosut dntr-o mie și nu îți trebuie multe facultăți ca să faci asta. Apoi oamenii, fix în aceiași cheie recunosc o altă trăsătură specifică artistului pur-sânge și anume naturalețea exprimării. Artistul autentic și natural nu trebuie să facă prea multe eforturi pentru a capta lumina care îi vine și de a o transmite mai departe. Acest mecanism de captare și transmisie dar și acelade receptare din partea publicului se face simplu, natural, iar aici iarăși nu prea se poate explica tot acest traseu. Se întâmplă pur și simplu sau nu. Și nu în ultimul rând publicul percepe, atunci când au în față un artist, un alt aspect important. Componenta morală a mesajului acelui personaj. E foarte important ca ceea ce exprimă artistul, dacă e artist, să fie cinstit și nu contrafăcut. Oamenii simt imediat dacă produsul tău artistic este doar formă fără fond, respectiv un produs de consum, în care ambalajul este minunat, iar interiorul este mic și meschin sau creația ta este una care vine,iarăși, autentic și natural, dar care are și o plus valoare emoțională sau spirituală, ideal de amândouă. Aici aș pune fiorul care te face să ți se ridice părul pe mai toată suprfața pielii atunci când percepi energia artistică, hai să-i zicem cinstită. Și aici și la toate celelalte componente, mecanica, transmisia, codurile nu pot fi explicate. Ele se întâmplă. Pur și simplu. De aceea cred că definiția prestației artistului poate fi “explicată” în două cuvinte. E pură și e simplă.
Pe lângă coordonata prestației mai este și coordonata relaționării să-i zicem extra-senzoriale.
Artiștii sunt speciali tocmai pentru faptul că ei sunt, de fapt niște țevi, niște canale de comunicare, niște vase comunicante. Artistul care se împăunează sau se laudă cu talentul său se pare că nu înțelege nimic, pentru că, de fapt talentul care este un dat, pentru care persoana respectivă nu a făcut nici un efort și el artistul ar trebui să înșeleagă faptul că există un motiv pentru care el este mai special, diferit decât ceilalți oameni, iar motivul nu este nicidecum acela de “a se da mare” cu asta. Motivul este acela al unei datorii. Datoria, menirea, scopul existenței persoanei talentate în această realitate este să dea mai departe ceea ce primește și noi o numim de obicei inspirație. De unde vine inspirația? Nimeni nu știe. De obicei avem tendința naturală să ne uităm în sus, la propriu. Probabil că de acolo vine. De sus. Nu cred că inspirația și organizarea emoțională cu care transmiți un mesaj sub formă artistică, a fost sau va fi vreodată explicat complet de cineva. Această datorie trebuie împlinită și atunci trebuie să înveți carte, să acumulezi cultură, să reușești să îți explici diverse fenomene sau stari. Cu cât nivelul de înțelegere, cultură și informație este mai ridicat cu atât talentul este mai împlinit și astfel se poate dezvolta într-un mediu prielnic. Sunt diferite niveluri de talent. Talentul înseamnă creativitate fie în sine fie interpretativă. Nivelul superior al talentului este genialitatea. Oamenii din muzică atinși de genialitate nu aveau, nu au sau nu vor avea nevoie de nimic altceva. Aici, dacă până acum câte ceva mai poți înțelege, nu complet dar într-o bună măsură, când asistăm la performanța unui artist atins de genialitate totul te depășește. Nu e nevoie de absolut nimic. Pur și simplu se întâmplă. Și se întâmplă la cote incredibile unde începi să întrezărești cam cum arată, sună, miroase, perfecțiunea. Sunt la finalul acestei serii și pe lângă speranța că am reușit într-o anumită măsură să lămuresc anumite aspecte se pot extrage două mari concluzii. Mai întâi că trebuie să luăm în serios puterea cuvintelor scrise sau rostite. Proprietatea termenilor este foarte importantă. Putem glumi, putem ironiza dar cred că trebuie să știm de fapt ce înseamnă exact un cuvânt sau altul.
Nu în ultimul rând în societatea românească este nevoie de mult mai multă recunoaștere și respect din partea publicului câtre artiști și muzicieni. Auto-ironia și gluma este de fapt o formă de apărare a aceluia care vede că nu este recunoscut și respectat de societate. Cei mai mulți nu fac asta din rea voință ci din ignoranță. Pur și simplu nu li se pare util să înțeleagă statutul unui muzician sau al unui aritst. E nevoie de mult mai multă recunoaștere dar și de respect. Pentru asta e nevoie în media de forme de educație care de ceva vreme lipsesc cu desăvârșire. Educația nu aduce audiență, deci nici bani. Iar statul român care ar trebui să acopere această lipsă e mult prea ocupat cu alt lucruri mult mai importante decât muzica(va aduceți aminte? Muzica este ceva puțin serios). Închei spunând, din păcate, că educația și nevoia de cultură sunt falimentare în România. Cine ar trebui să se ocupe de asta nu o face pentru că întotdeauna, de 30-50-70 de ani, sunt lucruri mai importate decât asta, acesta fiind statul, iar ceilalți sunt atât de dependenți de bani încât nu e timp pentru educație și cultură în general, cu atât mai puțin pentru educație și cultură muzicală. Educația muzicală, promovarea producțiilor muzicale, calitatea spectacolelor sunt subiecte care, datorită complexității lor trebuie tratate cu alte ocazii. Reacție la muzică au toate ființele vii, ba chiar sunt pietre care reacționează cu muzica. Singura artă neinventată de om. De aceea poate că muzica este pentru toți și toate în mod egal. Eu așa cred.

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ep. 7

Episodul 7

Înainte de a vă prezenta și ultima partea a reacțiilor și comentariilor vă readuc aminte, din episoadele trecute (și dacă nu le-ați citit ar fi bine să o faceți dacă doriți să înțelegeți corect ceea ce vreau să spun).

Am pornit de la un sondaj. Întrebarea era mai simplă decât multitudinea variantelor de răspuns. Am continuat cu o trecere în revistă a rosturilor muzicii și mai ales al clarificării termenilor. Dealtfel cred că aici e o mare parte din problemă. Majoritatea consumatorilor de muzică nu își pun întrebări referitoare la muzică. Majoritatea comentatorilor ori n-au suficientă cultură, ori au tot felul de interese și influențează ca atare, ori nu sunt atenți la istorie, iar majoritatea producătorilor sunt prea puțin atenți la partea asta teoretică considerând-o mai puțin importantă.Apoi am descris ceea ce facem noi, de fapt, că ne place sau nu, că înțelegem sau suntem de acord sau nu și anume divertisment. Cultura divertismentului s-a dezvoltat atât de mult în ultimii 70 de ani încât e foarte greu să mai faci departajarea între ce înseamnă cultură și divertisment ca acum 150 sau 200 de ani de exemplu. Iar asta se vede mai ales în artele spectacolului adică acolo unde s-a dezvoltat o imensă industrie care nu prezervă cultura dar o poate genera și chiar uneori o mai și face, mai mult sau mai puțin în funcție de valoarea umană care ca de obicei face diferența. Apoi am descris discriminarea ca și fenomen sociologic în România pentru că, de fapt, folosirea unor termeni peiorativi ca lăutar sau muzicant este de fapt un alt fel de discriminare. Am creionat niște profile de emițători (creatori, interpreți, producători de muzică) și de receptori (consumatori, ascultători, comentatori). Conținutul emisiei, traseul comunicării, precum si calitatea recepției și a organelor receptive fiind un tot unitar care poate releva atat valoarea cât și importanța conținutului. Toată această poveste luată unitar poate revela consonanța sau disonanța actului muzical. Apoi am făcut o selecție a comentariilor care nu fac decât să confirme concluziile prezentate. În acest episod vă prezint o ultimă parte a acestor comentarii.  

Ruxandra Anania

Simt că nu se vor mai termina reacțiile la acest topic și că într-un final, fiecare rămâne cu concluziile proprii. Deci ce facem aici? Delimitam niste tabere? Îmi pare că ușor, ușor, lucrurile astea crează mai multe conflicte generatoare de frustrări decât că ele vor crea lumina cu adevărat! Eu una mă retrag. Pace tuturor, artiști sau neartisti, fie ca toți să își găsească calea și împlinirea!

Marius Mihalache

Muzica, muzica, muzica, impartita in zeci de categorii...muzica e de doua feluri: buna si proasta. Cea buna e facuta si interpretata de artisti, cea proasta de ceilalti. Indiferent unde sau ce canti, publicul si breasla te situeaza intr-una din aceste categorii.

Mihai Melinescu

Marius, cu tot respectul pentru tine, pentru pregătirea și talentul tău, cred că eticheta de bun sau prost nu prea ține de pregătire. Au fost dintotdeauna artiști populari fără nicio școală, dar extraordinari. "Școliții" or pune ei etichete, dar publicul decide. Și dacă 75% (e un exemplu) consideră că manelele sunt vieața, atunci aia e :)... Așa, ce-i bine și ce-i prost sigur că vorbim și glumim între noi, dar atât. Publicul se exprimă în "îmi place sau nu", nu în bun sau prost. Artist sau nu? Ține de bunul simț al fiecăruia. Poți cânta coveruri 1/1, poți dimpotrivă să le faci ultrapersonale - și să fii ori artist, ori văcar :)... Depinde dacă ești sincer și cu tine și cu publicul. Dacă vrei doar să păcălești (cum fac mulți), tehnic și artistic, dacă vrei doar gajul la sfârșit....ești văcar 

Marius Mihalache

Mihai Melinescu daca un milion de oameni spun de un lucru prost ca e bun, ala tot un lucru prost ramane...nu mai faceti confuzie intre lucrurile populare si calitate...shaorma o mananca toata lumea...asta nu inseamna ca e si o mancate de calitate... Macarena o fredoneaza tot globul..asta nu inseamna ca e o piesa buna...e o piesa foarte proasta
Sper sa faceti diferenta intre lucrurile populare si lucrurile de calitate

Marius Mihalache

Publicul poate decide cati bani sa aiba artistul in buzunar... calitatea artistului e stabilita de breazla si de elite( niciodata de public) nu ma obliga sa dau exemple de artisti iubiti de public si discreditati de breazla si elite... o zi frumoasa!

Mihai Melinescu

Marius, e cum spui tu teoretic, dar în practică, majoritatea decide - din păcate sau din fericire. Uite Van Gogh - nu dădeau doi bani pe el nici breasla, nici publicul. Poate și breasla însăși să greșească - din superioritate, din snobism :)...până la urmă, tot TIMPUL hotărăște și filtrează.

Marius Mihalache

Mihai Melinescu Mihai, si Mozart a avut aceeasi soarta si exemplele pot continua..astia sunt genii care nu sunt intelese de nimeni. In aceeasi categorie intra si Jimi Hendrix, Pavarotti, care nu au avut scoala dar a fost genial... Timpul a pastrat doar artistii de calitate, pentru ca au fost intretinuti de elite si breasla, promovati ca modele pt societate. Crezi ca Puccini e “viu” datorita publicului?
Cum ar fi sa ne luam modele dupa ce iubeste publicul? Ma ingrozesc numai la idee 

Marius Mihalache

Muzica proasta are f multe caracteristici.... Am sa ma rezum la cel mai important pe care nu l are: EMOTIA! Emotia este scopul muzicii!!! Rolul muzicii este de a se juca cu emotiile, sentimentele oamenilor. Daca n ai emotie, poti canta sau compune orice vrei tu, tot prost se numeste. Cum ajungi aici? Prin talent si scoli bune. Muzica buna este facuta de aceasta combinatie: talent si SCOALA BUNA!!! ( nu in Romania) cea proasta e facuta de cei care n au aceste doua elemente

Marius Mihalache

Florentin Milcof cu talent poti transmite emotii dar pana la un anumit nivel...nu poti trece bariera spre marea performanta fara scoala...scoala iti da informatii cernute de sute de ani...

Marius Mihalache

Cred ca publicul trebuie doar sa simta acea emotie si e suficient. Fiecare simte in funcie de cultura, valorile pe care le are in viata. Pozitia marilor artisti este data de elite. Elitele sunt cele care dau tonul si cele care promoveaza si pozitioneaza marii artisti.

Florentin Milcof

Razvan Paveliu te contrazic. Există muzică proastă. Raportarea nu e subiectivă, față de gustul sau cultura unui om. Raportarea este una legată de evaluarea conform unor judecați de valoare, a unui standard de valoare. Iar asta o fac specialiștii. Pot și consumatorii sa faca judecati de valoare dupa o anumita acumulare culturala dar ea este limitata de lipsa cunnostintelor de specialitate.

Razvan Paveliu

Florentin, nu cred că mă contrazici. Eu nu am contestat faptul că nu există muzică de proastă calitate. Bineînțeles că există. Cu ce nu sunt de acord este cu împărțirea ei în cele două categorii. Exact așa cum ai întrebat și tu, cum definești muzica proastă în contextul general al consumatorului? Cât de mult contează criteriile obiective folosite de specialiști în legitimizarea părerii consumatorului, indiferent de acumularea sa culturală? Dacă, în opinia specialiștilor, o anumită melodie considerată a fi proastă din diverse motive (compoziție, orchestrație, interpretare sau ce-o mai fi) mie îmi produce emoție, atunci trebuie să admit că îmi place muzica proastă? O fac și eu pe-a avocatul diavolului...

Rares Totu
Parerea mea e putin diferita de cea a lui Marius Mihalache. Eu zic asa : muzica e de doua feluri : bine cantata si prost cantata. Poa'sa fie cel mai elevat jazz sau poa' sa fie Concertul no.2 al lui Rahmaninov, daca e cantat mecanic si fara emotie intra la categoria "prost" Totodata daca e o manea de prost gust, daca e interpretata asa incat sa miste o mare parte a audientei inseamna ca e bine cantata si si-a atins scopul.

Razvan Paveliu
Părerea mea este că în artă, în general, nu este firesc să exista o linie de demarcație între bun și prost. Evident că pot fi stabilite de către specialiști niște criterii de evaluare al unui produs artistic dar, în final, consumatorul este cel care își formează o părere și apreciază sau nu acel produs. Și valoarea respectivului produs ar trebui să fie dictată de consumator, nu de critici. Acum este adevărat că poți trage o linie de demarcație între consumatori (aici este mai simplu :D), începând cu educația și terminând cu nivelul de cultură dar asta este o altă discuție

Florentin Milcof

Stefan exista trupe in Romania care reorchestreaza. Sunt nevoite pentru ca pana la urma nu prea poti canta o piesa unu la unu. De aici incolo urmeaza departajarea. Unii orchestreaza bine, altii mai putin bine, altii interpreteaza mai bine sau mai putin bine, unii folosesc track-uri, altii nu, unii sunt mai talentati altii mai putin. Modelul insa ramane acelasi. Performanta, creativitate, trecerea rampei. Felul in care te apropii de el e diferit. Dupa care urmeaza recunoasterea publicului. Receptarea actului artistic tine de cultura, de educatie, de gusturi. Modelul si aici ramane acelasi. Cu cat masa critica a publicului elevat e mai mare cu atat perceptia a ceea ce tu emiti este mai corecta. Pana la urma e ca in dragoste. Artistul si publicul trebuie sa fie pe aceiasi frecventa. Iar asta se aplica la orice emisie, respectiv receptie de muzica, respectiv de mesaj, respectiv de emotie. Nu conteaza nici locul si nici situatia.

Marian Capitan

Florentin , scuze ca intervin si eu. Foarte bine ai zis. Cred ca rezolvarea dilemei consta in 2 mari puncte : 1 ) definitia si departajarea corecta a termenilor " artist , profesionist , amator, entertainer " ....precum si a termenilor " impostor si incompetent ". 2 ) perceptia corecta a publicului in functie de educatia acestuia. Pina la urma, cheia este la publicul auditor. Aici cred ca avem marea problema si daca imi permiti , am sa folosesc logica simpla a comparatiei....este ca si in politica , atunci cand un impostor sarlatan vorbeste si promite frumos iar publicul electoratul needucat da ochii peste cap si si exclama : " asta e alesul providential ". Am incercat in fel si chip sa-i bag pe toti cei care nu sunt mari titani ai muzicii , in oala neartistilor mergand pe ideea ca este totusi nedrept si socialist-egalitarist -marxist sa-i punem pe marii titani pe acelasi nivel cu toti maruntii de nunti si mici evenimente numindu-i pe toti artisti. Insa realizez ca ai dreptate cand spui ca orice muzician care isi face treaba cu multa dragoste si daruire acolo in coltul lui si lasa o amprenta pe sufletul publicului, poate fi considerat un artist. Pina la urma asa este....un artist stradal poate da clasa unui artist consacrat din lumea muzicii care nu se stie pe ce criterii a ajuns atit de promovat si ridicat la rangul de artist. Pina la urma nu situatia oficiala si ambientul in care iti desfasori activitatea iti da titulatura de artist ci talentul si perceptia publicului. Deci tot la public ne intoarcem. Si mai exista o problema serioasa : factorii sau oamenii importanti ori entitati care decid cine este artist si merita toate beneficiile care decurg si cine nu....cine merita sa apara pe marea scena ca si model de artist pe care publicul trebuie sa-l ovationeze si sa-l perceapa ca artist si cine nu. Adica avem de a face cu o forma de manipulare media la fel ca in toata societatea romaneasca paralizata de surogate si manipulari ordinare. Si asta doar din cauza faptului ca publicul prefera sa orbecaie in ignoranta si lipsa educatiei primind de-a gata ceea ce i se propune , fara sa mai si gandeasca . Dar cum sa gandesti daca nu ai o prisma prin care sa o faci , in speță, educatia ?? Cum sa-l convingi pe Vasile ca trupa aia de instrumentisti talentati care canta live si frumos este mai buna decat clapa si laptop-ul tipului care a cantat la nunta si l-a facut sa-i sara foc din călcîie ? Ma amuz enorm cand la emisiunile acestea gen " romanii au talent , X factor sau Vocea Romaniei" apar niste talente puternice cu mare vocatie artistica pusi in fața unui juriu format din asa zisi artisti consacrati chipurile ha ha ha dar care nu ar avea ce sa caute in acel juriu :-). Ador sa le vad fețele si sa ghicesc cam ce este in mintea lor la vederea si auzul unui adevarat talent artistic. Pesemne ca se intreaba si ei " oare cine mi-a acordat titulatura de artist si de ce m-au asezat pe scaunul juriului ?".

Mihai Bajinaru

Iti raspund eu: Artistii nu mai sunt respectati de marea masa de oameni deoarece toti acum canta. Lumea a devenit inculta rau ca sa fiu bland sa nu ma exprim altfel. Deoarece ei cred ca daca unul merge la X factor, unde se poate duce si bunica mea sa cante si la Vocea Țiganiei la fel, acela este artist. S a dus in derizoriu si in analfabetism aceasta meserie. Nu se mai face nicio diferenta. Dar sa nu uitam ca este la latitudinea fiecaruia cum se impune si este respectat. Eu refuz sa ma duc la oameni care ma vad ca si cum ar cumpara o masina din targ. Prin onorariul pe care il cer si prin calitatea pe care o ofer unora dintre clientii mai speciali care imi respecta munca, ma impun. Nu am sa ma las niciodata calcat in picioare cum fac unii. Mai au putin sa si dea si femeile la produs ca sa ia evenimente. Cted ca ar trebui facut un sindicat puternic pentru a disparea tot amatorismul asta. Avem servici si sambata mai cantam la nunti sa luam un ban in plus. DE ACEEA NU MAI SUNT RESPECTATI ARTISTII ADEVARATI!!! Toti suntem numiti LAUTARI!

Razvan Alexandru

Florentin, pe tine te respect mai ales din cauza ca te-am cunoscut ca si membru al unor proiecte artistice muzicale romanesti de marca. Te-am mai urmarit, ba pe la tele7, ba pe la emisiunea de jazz a lui mosu, etc. Esti misto. Ca ti-ai facut un band cu care sa iti platesti facturile, asta pot sa inteleg. Ce nu pot sa inteleg este ce ti-a trrebuit sa deschizi cutia pandorei cu topicul asta..Ca mi-e greu sa cred ca un muzician de talia ta, cu cv-ul tau, trece printr-o criza de identitate sociala.
Am, insa, o mare problema cu cei mai multi dintre cei care fac asta si doar asta. Unii dintre ei se apuca de studiu la un instrument DOAR ca sa faca asta, sa cante coveruri la evenimente. Si stii ca am dreptate. Ba, chiar, daca intri pe Romanian Guitarist Community - RGC.ro o sa vezi ca e plin de anunturi gen caut trupa doar de coveruri, etc Nu au de gand sa faca nimic original, le e cald in zona de comfort pe care si-au creat-o si cu un venit regulat, saptamanal. Mare parte dintre ei nu sunt in stare sa creeze ceva original, acea parte a creierului fiind atrofiata. E dovedit stiintific. Chiar eu am cunoscut, personal, instrumentisti incredibili pe clasica, virtuozi, etc. Ei bine, n-au fostin stare sa puna cap la cap o minima compozitie personala, asta in timp ce eu (si cred ca si altii pe aici) am facut asta in fata lor, din gura si fara pregatire pe instrumentul lor.
M-am decis sa iti aduc la cunostinta si parerea mea doar cand ultima picatura de ridicol mi-a umplut paharul. Instrumentistii de care iti vorbeam mai sus din truple de coveruri s-au aratat tare ofensati pe topicul tau pt ca lumea nu ii vede drept artisti. Prejudecata? Musca pe caciula? Ce sa fie, oare?
In timpurile moderne de azi, definitia artistului a capatat nuante pastelate si granite greu de definit. Post-post-modernismul pe care il traim poarta vina cea mai mare. Si nu doar in zona asta, ci in mai toate artele si chiar stiintele exacte. Hah, imi amintesc ca un semidoct in viata sustinea ca jazz-u e sttinta exacta. Ihim, pana o ia pe coclauri.
In final, parafrazand o replica celebra din ferma animalelor (unii sunt mai egali decat altii), o sa zic ca nimeni nu poate spune cu exactitate cine e artist si care nu, insa coveristii 100% pur sange, sigur nu sunt artisti.
Ce sa zic, nu pot decat sa stau linistit ca de acum incolo, datorita rezultatului poll-ului tau, coveristii pur sange vor dormi mai bine stiind ca sunt artisti. Stii ce zic? :))

Ovidiu Anton

Salutare tuturor, recunosc, am citit cu atentie - un studiu interesant! Eu sunt un tip rezervat cand vine vorba de alti oameni, prefer sa vorbesc despre 'ala pe care il cunosc mai bine si sper sa adaug si eu o viziune in acest studiu :
Eu nu am muzicieni in familie si nu mostenesc vreo titulatura. Mi a placut sa cant si sa compun de mic, sa scriu versuri, am studiat instrumente, muzica...e un drum ce m a ales inainte sa aleg eu.
Satisfactia mea cea mai mare este atunci cand imi cant creatiile si simt cum rezoneaza in oameni, dar cu siguranta nu ma simt mai putin artist cand interpretez un cover. Si nu ma simt mai putin artist nici cand ma duc la piata, nici cand pasc caprele.
Raspunsul la intrebarea ta ar fi : Poate, depinde cine canta in ea, dar cine-s eu sa judec?:)
Te salut, Florentin Milcof!

(va urma)

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI PENTRU TOATE - ep. 6

Episodul 6

Artiști, vedete, muzicieni, cântăreți, muzicanți, lăutari, văcari, inculți, curve, poponari, mincinoși, ticăloși. O faună unică în lume. Toată adunată în România. Patria peiorativului în muzică.

Am colindat, datorită faptului că am lucrat vreo 10 ani în afara țării destul de mult. Am văzut vreo 30 de țări și am pășit pe 4 continente. Întotdeauna am căutat să cunosc oameni, de-ai locului, care se ocupă, ca și mine, cu muzica. Nicăieri nu am simțit atâta manifestare conflictuală și revanșardă, atâta atmosferă ipocrită și secretomană, atâtă atitudine sectară și egocentristă printre muzicienii comunităților respective, așa cum e în România. Din fericire topicul de la care am pornit a rămas destul de echilibrat și aducător de conținut. După cum se poate observa:

Florin Dumitrescu

termenul artist folosit în loc de muzician e un împrumut recent din eng. cred că a apărut la americani ca o soluție de a acoperi diverse arte performative care au leg. cu muzica... noi, generația asta, am crescut cu distincția dintre muzician și muzicant, care are tradiție în cultura română :) eu unul folosesc cuv. artist numai cu intenție ironică

Mihai Iordache

Florin, nu despre asta era discuția, ci despre legitimitatea "preluărilor" ca artă. Știu și eu despre muzicant etc, dar un pianist din generația dinainte de noi mi-a zis că povestea vine din anii '30-'40, când influența culturală predominantă era cea germană, și la ei așa îi zice. Sensul semi-peiorativ a apărut după.

Florin Dumitrescu

da, și de asemenea știi, ca și mine, mari muzicieni care își zic muzicanți, din modestie... după modelul ăsta, e de ajuns să eviți eticheta de artist, atît timp cît ți se recunoaște valoarea

Dan Gusti

Artistul nu este definit prin ceea ce canta.
Ci prin calitatea rezultatului sau.
Poti canta compozitiile tale cat doresti, daca o faci prost, tot vacar esti.

Radu Stoica

Orice trupa de coveruri poate aduce o nuanta aparte intrepretarii unor hit-uri, deci, da, orice trupa de coveruri este formata din artisti. Cu cat repertoriul unei trupe de coveruri este mai vast, cu atat mai versatili trebuie sa fie muzicienii din acea trupa. Pe cand o trupa tribute, pe langa faptul ca abordeaza doar repertoriul unei singure formatii, trebuie sa redea cat mai exact (artistic, interpretativ, look scenic) piesele originale. Si in cazul unei trupe tribute esti artist pe scena, mai ales ca trebuie sa te transpui cat mai spre 100% originalului. Parerea mea.

Tavi Scurtu

cred ca numai un scriitor de geniu ar putea sa rescrie don quijote si asta sa conteze. catch my drift? executia, utilitarul, restaurantul, coverul, tribute ul, toate sunt, cum am mai zis, necesare, legitime, nerusinoase. nazuinta de a le incadra in domeniul artei, mie unuia, cel putin, mi se pare absurda.

Victor Manescu

Artistul creeaza si intampina multe alte pericole fata de lautar. Artistul trebuie sa se impuna, muzica trebuie sa fie buna, are o munca uriasa fata de simplul lautar. Folosesc lautar pt orice termen care implica instrumentistul fara valoare, care canta sex on fire sau stupid craps gen muzica comerciala. Ala e lautarul, cel care nu are nici o valoare in plus fata de un mp3 sau winamp. Avem si cei ce "copiaza" gen instrumentistii din orchstre si filarmonici care nu pot fi inclusi la categoria lautarie din cauza complexitatii muzicii pe care o interpreteaza. Deci diferenta de valoare apare la muzica interpretata. Un violonist de muzica clasica incearca sa reproduca niste piese de legenda, incearca sa se apropie de ideile compozitorului original ( care are sanse mari in muzica asta sa fie un colos). Violonistul de la nunti alege interpretare oarecum usoara, nu zic ca este ieftina, dar la nivelul muzicii clasice nu se ridica nici pe departe.

Florentin Milcof

Victor Manescu ai dreptate doar partial dupa parerea mea. Pentru ca Toni Iordache sau Ionică Minune doar par lăutari in realitate sunt artisti. Asa cum am exemple de instrumentisti din orchestrele de stat care par artisti si sunt , mental vorbind, niste lautari. Apoi notiunea de lautar nu e doar peiorativa. Ea este in primul rand o notiune care inseamna ceva clar si deloc umilitor. Asa cum sunt trupe de nunti care se straduiesc sa faca performanta. Cunosc mai multe. Sau membrii ale unor trupe de rock, artisti consacrati, extrem de blazati si deja lipsiti de stralucire, care au uitat sa fie artisti.

Tavi Scurtu

Rares Totu- lautarii sunt artisti in opinia mea- si aici probabil e relevant si acel experiment in care un violonist celebru a trecut complet neobservat cantand la metrou, desi a doua zi avea sold out un concert intr o sala foarte prestigioasa, cu bilete foarte scumpe- la urma urmei, adecvarea e importanta, si dicteaza si atitudinea oamenilor fata de actul artistic ce le este prezentat. dar motivul pentru care difera executia intr o trupa cover fata de executia in muzica clasica (emit o cugetare desi sunt un profan in acest domeniu) este ca o lucrare de acel gen nu este atasata de un anumit interpret. E o diferenta pe care nu mai sa o vrei nu o poti sesiza intre Jackson cantand un cantec scris pentru el in fata a 40 000 de oameni care au venit sa l auda pe el, pentru personalitatea lui, prezenta, ptr efectul pe care l are star-systemul care lucreaza pentru el, si un imitator paltit binisor care canta acelasi cantec 40 de ani mai tarziu la o nunta. pentru ca pop culture. cat despre intrebarea- daca se canta prost muzica proprie este omul mai aproape de a fi artist- raspunsul e din nou de la sine inteles. pentru ca artist inseamna sa te exprimi pe tine. te poti exprima prin interpretarea operei altcuiva, dar in ce priveste pop-ul, e si o doza de oportunism sa castigi bani reproducand. da, daca se fac coverurile alea geniale si se vand la acelasi nivel sau macar unul comparabil cu cel al artistilor imitati, atunci da, as considera artist pe cel care reuseste performanta. vinde 10000 de discuri , convinge atatia oameni care asculta muzica nu intamplator, pentru ca se trezesc la un eveniment, ci asculta muzica pentru ca le place si o cauta si sunt dispusi sa plateasca pentru ea. asta prentru mine inseamna ca pe langa ca-ti meriti banii, mai ai si o oarecare relevanta. Luati acele minunate nuante in interpreatrea coverurilor si vindeti 5000 de bilete oamenilor care vor sa va vada,care vor sa auda cantecele alea in mod expres in interpretarea voastra, pentru care nu e indiferent ca la nunta asta canta unii sau altii. astfel sentimentul propriei valori ca artist reproductie cantece cu care mergi la sigur in fata partii complet lipsite de discernamant a publicului va incepe sa aiba si o acoperire. iar atestatul arata exacta asta- ai fost testat ca un meserias si s a decis ca ai voie sa canti in restaurant- desigur, o confoirmare pretioasa si care ar elimina pe multi oameni care chiar ajung sa domine scena muzicala fara sa aiba vreun talent sau aaptitudine. nu cred ca e un titlu pe care sa se bata vreun artist real de pe lumea asta, chiar daca in statul comunist cu mentalitatea lui anti umana era obligatoriu. in rest- o trupa de oameni distrusi, ca asta, e mai interesanta pentru mine (bineinteles, opinia mea nu are de ce sa fie importanta pentru nimeni, si e doar o opinie, desi argumentata) decat o imitatie de duzina- fie ea prost sau perfect executata. https://www.youtube.com/watch?v=XR9d4ESlpHY

Plesca Adrian

"Artistul este considerat ca fiind o persoană care își folosește talentul pentru a se exprima în domeniul în care excelează."
Iată ce am găsit în final, explică foarte exact.

Plesca Adrian

Probabil că nu e nevoie nici de muză dacă cele două condiții sunt îndeplinite;
"talentul" și "excelează".

Richard Constantinidi

Consider orice gen de muzician artist dacă prin ceea ce prezinta pe scenă există o doză de imaginație improvizație si isi pune amprenta in compoziții chiar dacă sunt ale altora. Restul sunt mercenari si isi irosesc talentul de a cânta la un instrument

Radu Hambaras

La americani (capitalisti!, dar eficienți, vorba lui Dinică din Secretul lui Bachus ) lucrurile sunt demult așezate. Acolo există clar categoria “mobile DJ” , ceea ce inseamna un personaj care vine cu o dubiță incarcată cu scule-sunet,lumini,player,mixer etc-la un eveniment (nunta, party de firma, botez, divorț, avort etc ) și după care el insusi descarca, face setapul, incepe sa si performeze in scopul de-a veseli comesenii. Apoi, inspre dimineata, dupa ce-si incaseaza cascavalul, tot el demonteaza, incarca si pleaca . Aidoma lui exista si trupe, formatii daca vreti, care fac acelasi lucru. De multe ori mobile DJ performeaza in acelasi perimetru, ca scena este prea mult spus, cu formatiile vocal-instrumentale chemate la petreceri in scopul de-a veseli audiența. Acesti cetățeni, plătitori de taxe in America (la noi nu știu..) se cheamă entertaineri. Printre ei se pot afla, la un moment dat și artiști. Cu alte cuvinte, in opinia mea, artiștii sunt alții.

Vasile Bebe Malic

"Artist" este un atribut pe care ni-l arogam cu ,mai mult sau mai putina nonsalanta,mai mult sau mai putina eleganta,de bun simt nu mai vorbim pt ca este prea alambicat.Exist,sunt artist!q.e.d.

Sorin Voinea

Mă bag și eu aiurea așa în seamă... dar după umila mea părere, artistul e ăla care zice ce vrea el să zică audienței, "entertainerul" (coveristul cum ar veni) e cel care zice ce vrea să audă publicul... așa că... mâncă și gura lor o pâne

Florentin Milcof

Domnule Constantin Garbis pentru mine artist e acela care atunci când îl ascult îmi ridică părul pe mâini sau mă face să mă înclin cu respect în fața lui. Locul în care cântă un artist contează mai puțin. poate să cânte pe stradă sau la Carnegie Hall. E valabil pentru toate artele

Rona Hartner

Un artist creează și nu contează unde canta cata vreme el își exprima ori originalitatea în interpretare ori piesele originale... Poate fi și artist de strada dacă este creativ și face arta este un artist.... Cei care copiază și fac Coveruri nu sunt artiști sunt animatori.... O forme de disc jockeys live .. Dar nu artiști.... Artistul își lasă amprenta pe arta

Rares Totu

Bineinteles ca Johnny Halliday a fost artist. Dupa cum s-a mai spus de cateva ori, artist este cel care creaza si/sau genereaza o emotie in randul ascultatorilor/publicului. Nu trebuie sa iti compui singur piesele pentru a contribui la creatie dar trebuie sa le interpretezi intr-un mod care genereaza emotie.

(va urma)

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ep. 5

Episodul 5

Pentru fiecare dintre noi muzica e altfel

Introducere

Avem nevoie de modele. Puterea exemplului este una din formele fundamentale de educație. Sublimarea sau minimalizarea crează deopotrivă probleme. Putem să acceptăm, oare, un artist de talia lui Ludwig van Beethoven să îl valorizăm corect în condițiile în care pe de-o parte contribuția lui la muzica lumii ăsteia este colosală, dar pe de altă parte profilul lui uman era, ca să fiu elegant, cel puțin controversat? Asta ca o primă raportare, adică și e o întrebare, cât de important e caracterul unui artist atunci când istoria îi judecă, prin oameni, valoarea artistică? E foarte important? E total neimportant? E undeva pe la mijloc? Pe unde mai exact?

Apoi e vorba despre talibanism muzical. Din punctul meu de vedere această expresie se referă la toți aceea care au toleranță zero față de alte genuri muzicale considerate inferioare. Foarte mulți talibani în zonele așa-zis culturale ale muzicii dar nu numai. Oamenii care nu acceptă sau acceptă foarte puțin, de exemplu, faptul că în muzica așa zis ușoară sau în muzica populară românească, sau în zona manelelor ar putea să existe ceea ce dânșii consideră valoare. În opinia mea valoarea nu ține de genul muzical manifestat ci de felul în care performanța a ajuns în sufletele și mințile receptorilor, ascultătorilor, privitorilor, spectatorilor și de contribuția adusă, de plus valoarea lăsată și valorizată în cât mai mult timp.

Majoritatea comentatorilor de muzică și aici nu comentez nivelul lor de cunoștințe pe de-o parte și nici felul în care folosesc acest mobil de comunicare spre atingerea unor interese sau spre consolidarea rolului lor eventual de influencer-i în piața de specialitate, tind să comenteze fenomenul muzical, aproape neglijând total istoria lui mai ales cea veche și foarte veche. Din fericire pentru scormonitorul corect orientat, ca și în alte domenii, istoria fiind de cele mai multe ori repetitivă, ne poate da niște răspunsuri clare în care opinia atunci când este in cantitate exagerată crează jumătăți de măsură de dragul unei democrații mimate sau de dragul unui soi de “politically correct”venit tocmai din acele interese de conjunctură care de obicei face rău adevărului.

Tipuri de receptori

În episoadele trecute am prezentat în linii mari, tipuri de muzicieni, de emițători. De data asta, lafel de plastic și la fel de, poate, inexact, am să vă prezinte diferite tipuri de receptori, de ascultători.

Cel care consumă muzică exclusiv în scop distractiv și ocazional. Pentru el muzica este un suport al bunei dispoziții, ceea ce percepe este, într-o ordine aleatorie, mesajul care este înțeles doar dacă are valențe erotice eventual explicite și/ sau transmisii legate de putere, avere, relații sociale pe care el le poate înțelege sau pur și simplu ceea ce se numește caterincă (vorbe neserioase prin care interlocutorul este ironizat fără să-și dea seama- dex)
Exemple:
- Jaga jaga

https://www.youtube.com/watch?v=6j2GO6VJmzc

- Cucu și pupăza

https://www.youtube.com/watch?v=GExjh-eGEOw

- Un trandafir crește la firida mea
https://www.youtube.com/watch?v=o_S5HLj8NBY

Include nivelul de la pct. 1, în plus fiind și consumarea muzicii, de obicei a celei cu mesaj de text simplu, direct în care consumatorul se identifică cu personajul, acel tip de consumator de emoții, (deopotrivă consumator de telenovele) fiind mai tot timpul legate de un pachet mai mic sau mai mare de suferințe, mai mereu de aceiași natură, poate preponderent în spațiul feminin unde este și uneori explicit asumat, dar și în spațiul masculin unde chiar daca nu este asumat și eventual reprimat nu înseamnă că nu există. Aici frecvența este ceva mai înaltă, cu toate că recepția este oarecum identică ca la pct.1

Exemple:
- Frumoasa mea
https://www.youtube.com/watch?v=mk-d0FplXBw

- My heart will go on

https://www.youtube.com/watch?v=DNyKDI9pn0Q

- Seni Severdim

https://www.youtube.com/watch?v=K2hmnKKQvQc

Este angajat la o multinațională, în sistemul bancar sau în sistemul de asigurări. Are mașină de serviciu. Muncește greu 10-12 ore de luni până joi inclusiv. Vinerea e mai ușoară. Iese în club în fiecare săptămână cu băieții, sau în perechi. Le place mult să danseze. Nu a ratat până acum nici un Untold. Ascultă de obicei, în mașină radio Zu. Îi place la nebunie muzica electronică dar și Inna sau Alexandra Stan

Exemple:

- In and out of love
https://www.youtube.com/watch?v=TxvpctgU_s8&list=PLYOH0T-iL1cUgWtQv5K_RQ_Fq_0kIbAw5

- Yalla

https://www.youtube.com/watch?v=i7wveOu5hkQ&list=PLEA97X09ln3LFV-GWyVEn6FnA_e_9sAnL

- Mami

https://www.youtube.com/watch?v=1fz1C6milR4&list=PLgx8_UhDgbTBrvET0ovbp0Fehh8Iainuw&index=6

Este genul de ascultător selectiv și pretențios. Ascultă muzică de când se știe. A ascultat pe marii mari de mult. Îi știe foarte bine. Pe unii dintre ei i-a și reascultat. Acum de o bună bucată de vreme ascultă chestii mai rare, chestii aproape neștiute sau neștiute complet. Poate fi colecționar dar mai rar om de muzică. Mulți oameni de muzică ar fi bine să aibă cultura lui dar din păcate nu-i nici pe departe așa. Aici este vorba de o zonă de ascultare pe care nu o înțelege toată lumea. Sunt exemple nu neapărat general valabile:
- Cyro Baptista
https://www.youtube.com/watch?v=HlCvhgPIeFQ

- M. Davis & J. Coltrane

https://www.youtube.com/watch?v=4_z221y8TOs

Și exemplele pot continua, nefiind doar din jazz.

Iată și o altă perspectivă, poate mai dramatizată, poate discutabilă dar după parerea mea vie, luată de pe stradă, ca să zic așa.

Ion era un băiat cuminte. Asculta de părinți, avea note bune la școală. În timp, făcuse deja 12-13-15 ani, își dă seama despre pasiunea lui pentru muzică. Mama lui nu era o ascultătoare înflăcărată, dar taică-su asculta muzicile care îi marcaseră tinerețea. De fapt, Ion așa a crescut. Cu muzică în casă. Și cum pentru un băiat modelul patern, de obicei, este primul mare model în viață, începe și el să asculte muzică în mod constant. Mai întâi “înghite” aproape toată muzica ce cânta prin casă în anii copilăriei mici și care i-a trecut pe la urechi, dar pe care nu o digerase la vremea respectivă. Am uitat să vă spun că datorită pasiunii pentru muzică a tatălui său și din dintr-o ușoară formă de snobism din partea mamei, Ion a luat câțiva ani lecții de pian. N-a reușit niciodată să treacă de nivelul unor lucrări de Diabelli sau Scarlatti dar perioada respectivă îi va folosi foarte mult în înțelegerea ceva mai profundă a muzicii. Cunoștiințele teoretice, parcurgerea unor partituri, execuția lor din memorie l-au făcut, mai târziu să înțeleagă mai bine munca unui muzician. Acum Ion este fizician. Un fizician respectat. Muncește mult, uneori trece și de 12 ore timpul pe care și-l petrece la institut. Dar pasiunea lui pentru muzică a rămas. Ascultă muzică seara și mai ales în week-end, în camera lui special amenajată pentru asta. Fizician fiind este familiarizat cu legile naturale în materie de sunet și a reușit în câțiva ani, pentru că bugetul alocat trebuia să fie substanțial, să-și adune un sistem de audiție așa cum și l-a dorit dintotdeauna.

Maria a fost dintotdeauna o persoană specială. A învățat să scrie, singură, încă de la 3 ani. Părinții și în general familia, i-au pus ștachete maxime, majore. Din aceste motive Maria dacă lua un 9 la școală era un motiv de nemulțumire în casă. Ba chiar bunica ei îi spunea că trebuie să țină în secret treaba asta pentru că, de fapt, pentru ea, era o rușine să iei nota 9 la școală. Așa cum se face, în unele cazuri, a primit educație muzicală. A învățat să cânte la chitară, la pian, a luat lecții de canto, așa ca o educație fundamentală, fără pretenția de a profesa vreodată. Mai târziu s-a dus la cel ma bun liceu din România. A intrat cu brio și l-a terminat cu brio. În timpul liceului mai întâi și-a dorit să fie egiptolog, doar că se întâmpla ceva minunat tot timpul. Maria cânta, în afară de faptul că anterior, în copilărie vorbea extrem de mult și cântând Maria dovedea aptitudini. Reținea aproape instantaneu orice melodie, cu tot cu text, de cele mai multe ori în engleză și se ducea cu vocea, fără nici o pregătire specială, fix pe sunetele intonate de solistul melodiei respective. Înaintea terminării liceului fusese o discuție despre eventualitatea ca Maria să dea la academia de muzică din București, dar s-a trecut destul de repede peste această opțiune. Până la urmă și-a luat licența în istoria artei la Cambridge. O altă pasiune de-a ei. Artele vizuale. N-o să vă vină să credeți, dar după absolvire s-a întors în România și a hotărât indubitabil să facă muzică. De-a lungul timpului din facultate a început să compună, iar creativitatea ei înnăscută a dat roade. Acum compune, cântă și-a propus să învețe inginerie de sunet și sound design pentru că și-a dat seama că trebuie să învețe să folosească niște unelte care pe de-o parte îi vor lărgi viziunea, iar pe de altă parte o vor ajuta să își facă o bază de producție prin propriile puteri.

Stela s-a născut la Făurei într-o familie numeroasă. Mai avea încă două surori, trei frați mai mari și încă doi frați mai mici. Părinții au lucrat o vreme la combinat, iar după revoluție s-au mutat la țară ocupându-se cu agricultura. Nu prea i-a plăcut școala, se ducea mai mult de gura maică-sii. În copilărie legătura ei cu muzica se reducea doar la muzica populară pe care tatăl ei o asculta foarte tare spre disperarea vecinilor atunci când vea un pahar sau ai multe în plus și în secret când era singură acasă și cânta dansând pe muzica celor de la Andre. Se visa Andreea Antonescu. Mai apoi, în adolescență se visa Andra. După ce l-a cunoscut pe George, lucrurile s-au schimbat. George asculta manele. Era un băiat frumos. Avea tatuaje. Puțini băieți din Făurei aveau tatuaje. Le făcuse când a fost în Italia. Puțini băieți din Făurei fuseseră la vremea aceea în Italia.”Alo, alo, te-am sunat să-ți spun, alo, alo, că te iubesc ca un nebun” era o melodie care nu numai că îi plăcea dar îi producea așa niște furnicături pe mâini și pe picioare...îl iubea pe George și George o iubea pe ea și odată la restaurantul lui Piticu’, un tovarăș de-al lui George, cu bani mulți, se băgase și in politică la pesedeu’, ce mai, bos de bos, George a adus niște lăutari tocmai din Urziceni să-i facă o dedicație specială Stelei cu melodia lor, “Alo, alo” moment în care a și cerut-o în căsătorie. A fost un moment de neuitat. De atunci sunt împreună, soț și soție, au patru copii, s-au mutat la Urziceni unde George este consilier la primărie, iar Stela care e casnică a devenit o telespectatoare asiduă a postului Kanal D. Din când în când mai ascultă și muzică, mai rar, din păcate treburile gospodărești îi iau mult timp.

Și exemplele pot continua. Sunt, poate mii de profiluri sau mai mult, fiecare persoană poate să fie un model unic (eu unul aleg a doua variantă). Oamenii ascultă ce muzică vor să audă și le place ce muzică sunt pregătiți să le placă.

Concluzia este simplă și am mai spus-o. Mai întâi că nimeni nu poate fi judecat pentru gusturile sale muzicale. Însă atunci când lovești într-un lucru pe care nu-l pricepi începe discuția. Iar discuția are ca și piloni câteva considerente simple. Mai întâi vorbim despre nivelul de cultură. Informația și acumulările de informație te pot pune în postura în care să poți avea o opinie foarte apropiată sau identică cu adevărul, care iarăși, nu trebuie confindat cu opinia. Cu cât nivelul tău cultural ete mai ridicat, respectiv cu cât poți percepe și valoriza frecvențe mai înalte cu atât mai mult poți indica judecăți de valoare pentru frecvențele, respectiv valorile din spectrul inferior. Ăsta este un aspect. Iar celălalt aspect este intenția. Dacă intenția ta este una constructivă, pozitivă atunci inițiativa, opinia, gestul capătă greutate și veridicitate. Va să zică e real, e cinstit și e demn de luat în seamă. Aceasta este dualitatea care duce la o judecată, la o opinie corectă. Orice alt derapaj strică rețeta. Scurt-circuitează parcursul normal și duce la aberații, la confuzii. Până la urmă, ca în orice alt domeniu, morala, smerenia, buna-cuviință trebuie să fie împreună cu știința și dragostea de informație.

(va urma)