Despre noi sau invitație la armonie

În martie anul acesta, ca urmare a stării de urgență și a pandemiei, începeam, după cum mulți dintre voi știți, un demers pe care nici nu l-am estimat și nici nu l-am programat. Acest demers a inclus campania legată de protecția socială a artiștilor independenți, campania legată de strângerea de fonduri pentru muzicienii independenți, iar in final, cum era firesc, proiectul de apariție și organizare a unei asociații, a unei uniuni. Mulți dintre noi ne aducem aminte, de-a lungul timpului, de încercări similare de constituire a unui organism profesional, unele au eșuat chiar inainte de a se naște, altele s-au diluat până la dispariție. E important să identificăm cauzele care au dus la aceste eșecuri. Mai exact marile probleme, luate nu neapărat intr-o ordine anume:

 

1. Ce avantaje am dacă intru în asociație? Ce îmi iese mie la treaba asta? sau

ție ce iți iese? Ce interes te face pe tine să incerci să mă convingi să fiu alături de tine sau că această organizație este plină de bune intenții și nu încearcă să profite de mine?

- Nu ai nici un avantaj direct. Nici bani, nici vreo putere in plus. Faptul că te înscrii într-o organizație aflată la început, într-o țară în care mai degrabă există haos in piața muzicală se numește muncă in folosul comunității. De obicei, când folosim această expresie, ne gândim la cineva care a încălcat legea și, în schimbul unei amenzi sau a unei perioade de încarcerare, muncește în folosul comunității, de exemplu măturând străzile sau muncind la spații verzi. Cu toate glumele sau ironiile la care ne putem gândi până la urmă, cumva e același lucru. Cei care se gândesc să participe la această construcție trebuie să înțeleagă că vor investi timp, bani și energie pentru binele personal dar care va veni dintr-un bine comun, practic el va munci pentru ceilalți, pentru interesele generale ale breslei muzicienilor, sau în general a artiștilor acestei țări, investind așa cum am spus energie, muncă, bani și o bună perioadă de timp nu va primi nimic în schimb.

 

2. Cu cine mă asociez? Cu toți ”văcarii”, cu toți lăutarii, cu toți proștii?

- Da. De trei ori da. Pentru că este o organizație profesională. Acest tip de organizație nu e despre nivelul profesional (asta poate fi sau poate deveni,de exemplu, Ordinul Muzicienilor), nu e despre nivelul de educație, în organizația această au loc și doctorii în muzică dar și ultimul lăutar de la restaurantul gării din Lehliu.

- De ce? 

Pentru că aparținem unui corp social profesional același pentru toți, indiferent dacă unii dintre noi sunt mai talentați sau nu, sunt mai pregătiți sau nu, sunt mai cunoscuți sau nu. Aspectele legale, administrative, etice pe care acestă organizație își propune să să le regleze nu pot fi implementate în funcție de câte acorduri pe secundă poți cânta, sau în funcție de un ambitus vocal comparabil cu ambitusul pianului de exemplu, sau în funcție de numărul de facultăți făcute în nu știu ce arii geografice, sau in funcție de câte biblioteci ai avut timp să citești.

- De ce? 

Pentru că în societatea actuală bazată pe capitalism și democrație pentru a fi relevant ca organizație ai nevoie de numere. De ce ai nevoie să fii relevant? Pentru a obține de la Executiv, de la Legislativ, prin acțiuni de lobby multiplele, rezolvarea unor nevoi pe care le avem pentru a lucra și crea intr-un mediu propice și nu într-unul toxic cum este la ora actuală.

 

3. Interese divergente, chiar antagonice.

Aici problemele sunt mai complicate. Sunt chiar istorice. La prima vedere muzicianul care se bucură de notorietate nu poate avea aceleași interese cu muzicianul al cărui nume nu reprezintă mai nimic pentru marele public. La prima vedere muzicianul de rock are interese diferite față de cel care cântă folclor, sau cel care cântă doar in restaurant sau la evenimente are interese diferite față de cel care cântă doar pe scenă sau la festivaluri. Sunt și altfel de interese antagonice. Cum ar fi de exemplu al celor care sunt abonați la „cașcavalul“ numit promovare media-radio-tv față de cei care nu sunt acolo. Sau cum ar fi al celor care sunt abonați la „cașcavalul“ numit concerte pe banii statului versus cei care nu au acest avantaj. În fine, divergențe între muzicianul care cântă pe mult mai mulți bani față de cel care cântă pe infinit mai puțini. Evident că mai sunt și alte exemple. Am enumerat doar câteva pentru a înțelege contextul. La prima vedere toate aceste categorii de muzicieni sunt practic imposibil de adus laolaltă. Ei bine chiar și in aceste condiții foarte dificile sunt soluții, soluții care, însă, cer niște condiții. Iar condițiile sunt legate de răbdare, de persuasiune, de seriozitatea și insistența cu care trebuie să fii determinat să rezolvi probleme.

În primul rând sunt necesare măsuri la nivel macro dar si micro de mecanisme anti-corupție. Sistemul PCR (pile-cunoștințe-relații) trebuie redus cât mai mult cu putință. Rețeaua și circuitul banilor și a influențelor care îi acompaniază, parandărătul dintre instituțiile statului și unii dintre artiști, felul in care se fac selecțiile pentru concerte sau felul in care sunt finanțate diverse proiecte trebuie reglate.

Apoi sunt necesare măsuri de transparentizare a felului în care sunt colectate și repartizate drepturile de autor, modalități prin care muzicianul prin organisme reprezentative sau direct, poate avea acces neîngrădit la felul în care iși fac treaba organismele de gestiune colectiva. Cum pot fi rezolvate aceste probleme? În primul rând, și este absolut obligatoriu, prin ceea ce se numește solidaritate profesională. Trebuie să învățăm să fim solidari. Solidaritatea nu e o chestiune de tinerețe sau bătrânețe, de bogăție sau sărăcie, nu ține de talent, de contul din bancă, de popularitate, de frumusețe sau prostie ci doar de omenie.

În al doilea rând avem nevoie de lobby. De oameni în Guvern, în Parlament, în structurile adminstrative locale, care să ne ințeleagă și să ne sprijine. Fără sprijin politic orice demers al nostru, oricât de indreptățit ar fi, rămâne doar o încercare, un obiectiv neatins. Asta trebuie să o înțeleagă mai bine toți colegii noștri care au două orientări. Prima orientare: „toți politicienii sunt o apă și un pământ, fură și sunt ticăloși“ iar a doua „eu nu fac politică, nu mă interesează, nu mă uit la televizor“. Nu toți politicienii fură și sunt ticăloși și nu scriu aici despre cei care au inceput să facă politică din 2016 incoace. Sunt oameni de treabă în toate partidele. Problema lor e că sunt marginalizați. Misiunea noastră cu legile și prevederile administrative pe care vrem să le promovăm este să ajungem la acei oameni potriviți pe care să reușim să-i convingem de justețea demersurilor noastre. În ceea ce privește punctul doi vă rog să îmi dați voie să vă reamintesc că faceți politică de când vă treziți și până când adormiți la loc. Dacă aveți apă caldă sau nu, dacă aveți gaze la aragaz sau nu, dacă de când plecați și până ajungeți pierdeți o oră sau două când în mod normal drumul respectiv trebuia să dureze doar jumătate de oră, dacă nu cumva s-a oprit curentul, dacă v-au intrat banii la timp, dacă a crescut euro, toate astea țin de politică, vrei sau nu vrei. Problema este dacă rămâi în masa de manevră sau ieși din rând și manifești atitudine. E inutil să stai să te plângi că politicienii sunt corupți și ticăloși, că organizatorii și impresarii vor doar să te fure, că piața e plină de ”văcari” care îți iau jobul și care cântă prost pe bani puțini, că la televizor și la radio intră doar cei cu relații și bani șamd. Așa cum este total contra-productiv să te gândești și să spui că tu ești prea mic, că tu nu poți schimba lucrurile în bine pentru tine și familia ta. De fapt, tot acest sistem haotic care te agresează în fiecare zi și care nu te lasă să te exprimi și să trăiești până la urmă așa cum dorești ni se datorează tuturor intr-o anumită măsură. Pentru că l-ai lăsat să se dezvolte, pentru că nu te-ai opus, pentru că practic, în loc să îl schimbi ai incercat să te adaptezi și dacă n-a reușit, el sistemul, să te schimbe ai rămas undeva la marginea lui și simți că totul e împotriva ta, iar tendința este să te obișnuiești cu ideea sau să fugi de el.

 

4. Neîncrederea și teama

Muzica prin excelență presupune echipă. O linie melodică este de fapt o poveste alcătuită din unul sau mai multe personaje, care pun intrebări, dau răspunsuri, sunt în bună înțelegere, adică sunt consonante, sau dimpotrivă sunt conflictuale, adică disonante. Absolut la fel arpegiile sau acordurile sau progresiile fie pe orizontală sau verticală. Sunetul în sine este o alcătuire de armonice. Vibrația are nevoie de un distributor și un perceptor. Totul în muzică se face cumva împreună. În mod natural muzica este un act comunitar, de grup. Într-o orchestră, un cor, o trupă, sau o formație relația inter-umană nu este ca intr-un birou sau ca într-o hală de producție. Pentru că efectiv materialul de lucru depășește ca încărcătură informatică nivelul rațional de percepție umană și se raportează mai degrabă și de la un anumit nivel mai mult la emoțional. De aceea putem spune că muzica este un domeniu de echipă. Consonanța, armonizarea, produsul finit trebuie să fie frumos, iar ca să fie frumos trebuie să respecte niște reguli care în mare parte nu sunt democratice ci mai degrabă ierarhice. N-o să se supere niciodată o nonă sau o septimă pe faptul că ea se aude mai încet decât tonica sau decât terța care dă modul acordului. N-o să se sperie niciodată un grup de patru șaisprezecimi că ele vor fi veșnic mai puțin băgate in seamă față de însemnătatea unui triolet, de exemplu. Toate organizațiile alcătuite din oameni, începând de la consiliul local al comunei Veneția de Jos din județul Brașov (chiar există!) și până la Organizația Națiunilor Unite (dacă mai există!!) ar trebui să invețe și să ințeleagă forma de organizare a muzicii. Cu atât mai mult muzicienii. Problema este că de-a lungul timpului chiar noi am uitat sau nu ne-am gândit să urmăm acest exemplu care ne stă la îndemână. Am făcut asta din neîncredere și teamă. La noi formațiile, orchestrele particulare nu țin, nu durează. De ce? Pentru că există neîncredere și teamă. De cele mai multe ori oameni se asociază pe termen scurt sau foarte scurt să câștige niște bani după care gata. Formația noastră a luat sfârșit, cum se spune. Azi cânt cu x,y și z, maine cu n, m și c șamd. Știm cam aceleași cântece, le cam cântăm pe aceleași și asta e treaba. E valabilă ptr orice gen muzical aproape. E foarte greu să ții o formație în aceeași componență mai mult de 5-6 ani. Sau chiar 2 sau 3. Oamenii sunt egoiști, suspicioși, temători. Sau frustrați sau neinformați. Până când nu se va cristaliza o masă critică care să înțeleagă că e timpul să ne organizăm și care să atragă alături de ea și alți colegi care vor să pună umărul, nu se va putea schimba nimic. Trebuie să înțelegem că binele personal este generat de binele comun. Că dacă eu sunt pe locul 5 sau 85 intr-o ierarhie a unei structuri organizate nu înseamnă că sunt mai prost sau mai rău față de cel de pe locul 4 sau 10. Trebuie să înțeleg că rolul meu atât cât este, mai mic sau mai mare, este important și pentru mine dar mai ales pentru ceilalți. Neîncrederea și teama sunt cei mai mari inamici ai unei construcții, ai unei organizații.

Am atins doar câteva exemple de capcane, doar câteva aspecte a ceea ce ne impiedică să ne facem viața profesională mai bună și mai prietenoasă. Cea mai lungă călătorie începe cu primul pas. Cea mai frumoasă și complexă lucrare muzicală începe cu niște sunete și e formată doar din niște sunete. Construcția și organizarea lor face diferența între frumos și urăt, între bun și rău, între spectaculos și plictisitor. În ceea ce mă privește voi merge mai departe cu organizația muzicienilor independenți din România. Celor care vor să vină alături de mine în continuare pe acest parcurs le spun că nu vor avea nici un avantaj, că vor fi nevoiți să rupă din timpul lor pentru rezolvarea problemelor comunității, că nu trebuie să aștepte pe termen scurt la beneficii de ordin material și nici de altă natură, ba chiar îi previn să se aștepte la critici, ironii, piedici din partea colegilor de breaslă sau a adversarilor cu care se va intra într-un conflict inerent. Ne vom bucura impreună de roadele muncii și strădaniei noastre doar atunci când proiectele vor fi duse la bun sfârșit : recensământul muzicienilor și al artiștilor independenți, legiferarea statutului artistului din România, reglarea și transparentizarea relației cu organismele de gestiune colectivă, reglarea și armonizarea unui mediu de promovare în care principiile egalității de șanse și meritocrației să capete o pondere mult mai importantă, modernizarea învățământului muzical, schimbarea regimului fiscal al muzicienilor și multe altele care vor mai fi.

Pandemia ne-a arătat că nu avem nici o plasă de siguranță, nici o speranță pentru ziua de mâine din partea statului, a nimănui. Stă doar in puterea noastră să facem ceva pentru fiecare dintre noi, împreună. Atât cât putem și cu mijloacele pe care le avem la îndemână. Toate marile salturi de evoluție ale umanității în toate domeniile au pornit, de fapt, de la nimic sau aproape nimic. Poate unicul avantaj al acestei pandemii și a ceea ce ea generează este faptul că ne arată fără doar și poate că avem nevoie de o schimbare profundă. Iar această schimbare trebuie să înceapă cu noi înșine și cu felul în care îi vedem pe ceilalți, cu felul în care înțelegem că e necesar să ne unim și să luptăm împreună azi pentru drepturile noastre și pentru cele și cei de mâine.

 

 

THE SHOW MUST GO HOME !

In scurtă vreme mă apropii de o vârstă egală citită si de la dreapta și de la stânga. Pe lângă asta se adună aproape patru decenii de când fac muzică și câștig bani din asta. După câte știu așa se definește profesionismul parcă, nu? In toată această perioadă, mai ales că am colindat intr-o vreme pe vreo 4 continente, cu treabă nu ca vizitator, iar pe aici am cântat...mai degrabă pot să spun pe unde n-am cântat, ceea ce vreau să spun este că am avut șansa și privilegiul, pentru că e un privilegiu, să adun multă experiență de toate felurile. Inclusiv datorită faptului că de-a lungul timpului cărțile nu mi-au fost străine. Ba chiar in anumite perioade eram nedespărțiți. Până la urmă ce sunt cărțile dacă nu cunoașterea unor alte experiențe. De toate felurile. Ceea ce a inceput doar, se pare, in acest an, impreună cu această pandemie, sau din cauza acestei pandemii, este, printre altele, o provocare (mie imi plac foarte mult provocările) care insă imi blochează de multe ori „ram-ul“. Și aici mă refer la modul de viață, la tipul de obiceiuri și mai ales la felul in care imi pot croi drumul profesional in continuare. Sunt niște trend-uri in rândul opiniei publice referitoare la ceea ce trăim cu toții de ceva vreme și nu știm câtă vreme de acum incolo. Unii ii spun războiul generației noastre. Fără tranșee, fără gloanțe. Cu moarte, cu suferință, cu incertitudine și nenumărate drame de toate felurile. Alții ii spun pur și simplu trecerea către un alt mod de viață. Moartea celui trecut și nașterea altuia. Practic ca o apocalipsă dar fără cutremure, tsunami-uri, asteroizi sau alte filme.Eu insă altceva nu ințeleg. Tot „războiul“ ăsta cu cine are dreptate. Pe de-o parte sunt cei care ințeleg și aplică recomandările autorităților și se protejează atât cât pot cu arhi-cunoscutele măsuri. Oameni care vor să iși protejeze familiile, copii, job-urile, afacerile, viața până la urmă și nu in ultimul rând protejarea modului de viață propriu fiecăruia. Pe de altă parte cei care sunt convinși că suntem victimele unei conspirații mondiale, care cred că totul este o bazaconie care nu face altceva decât să ne distrugă libertatea și drepturile și care incearcă din toate puterile să denunțe toată această imensă conspirație. Pentru mine cel care, ca și alții ca mine, urmărește cumva ambele trenduri sau și altele, mai nuanțate, din fiecare orientare și aici vine blocajul despre care spuneam mai devreme, este ce ar trebui eu să fac. Sau cei ca mine. Sunt muzician. Asta fac de când mă știu. Nu știu să fac altceva și slavă Domnului am avut grijă să imi diversific proiectele și produsele atât cât s-a putut mai mult și mai bine. Mai intâi că acest război cu cine are dreptate nu mă ajută in nici un fel. Nici dacă cineva imi dovedește indubitabil că informația guvernamentală este cea adevărată și nici dacă cineva deasemenea imi dovedește indubitabil că suntem victimele unei conspirații mondiale. Indiferent de cauze pentru mine și alții ca mine efectele sunt aceleași indiferent de cine are dreptate. Spre exemplu. In situația in care restaurantele, barurile sau sălile de spectacol au fost deschise, oamenii nu s-au inghesuit la spectacole sau la reprezentații in restaurante sau baruri. Acum când din nou locurile in care mulți dintre noi s-ar fi putut exprima, sunt inchise. Ne intoarcem cumva acasă fără ca asta să mai fie o chestiune impusă ci una determinată de niște cauze. O altă abordare dar cu același rezultat. Sunt voci care imi recomandă că ar trebui să imi găsesc un alt job. Am multe exemple de colegi care momentan (cât va ține acest momentan?) s-au orientat către alte joburi. Șoferi de taxi sau curierat, operatori de call-center etc. Unii mai norocoși s-au angajat sau colaborează in instituții culturale de stat unde totul este mai previzibil măcar dacă nu mai sigur(nici acolo lucrurile nu sunt chiar atât de sigure). Mă duce gândul la felul in care sonorul „a trimis acasă“ filmul mut, sau când cinematograful „a trimis acasă“ teatrul sau televiziunea „a trimis acasă“ radioul. Sigur că in cazul ultimelor exemple treaba nu a fost completă, dar cumva găsesc că ceea ce se intâmplă acum e cumva comparabil. Sunt alte voci care imi spun că nu e nevoie neapărată de spectacol. Că se poate trăi și fără muzică, teatru, cinema sau dans. Sigur. Se poate. Dar se poate trăi și fără automobile sau animale de companie. Se poate trăi și fără televiziuni sau radiouri. Sau fără internet. Vă invit intr-un imaginar in care scoatem toate acestea din viețile noastre și după ce vă scot inapoi de acolo o să vă intreb cum vă simțiți. Cum ar fi spre exemplu dacă timp de o săptămână nu ați mai auzi deloc, dar deloc, muzică? Vă las să vă răspundeți fiecare in sinea voastră. Multor artiști le era greu să trăiască și inainte de pandemie și aici nu vorbim de meritocrație ci de contexte discriminatorii, orientate mai degrabă către câștigul financiar maximizat și rapid evident in dauna actului artistic-creativ. Sunt, suntem intr-o situație in care nu e nicicum bine. Oamenii, pe bună dreptate sunt speriați și chiar dacă ar fi restaurantele, cluburile sau sălile de spectacol deschise, sunt extrem de rezervați in a merge să urmărească un act artistic. In condițiile astea oamenii sunt foarte puțini, deci veniturile poate că scad sub jumătate. Iar asta in condițiile in care facturile, chiriile, mâncarea ș.a. nu și-au micșorat costurile. Ba chiar s-au scumpit. Cam asta s-a văzut atâta vreme cât au fost, pentru o scurtă perioadă de timp, deschise locuri in care noi ne putem exprima. Iată că guvernul a ales să nu ne mai chinuim și ne-a trimis din nou acasă, ne-a interzis din nou să mai cântăm, jucăm sau dansăm. Mai puțin de un sfert dintre artiști au reușit in ultimile 7 luni să se califice pentru a primi ajutor financiar de la stat. Au fost sunt și vor mai fi funcționari in sistem care dau informații controversate sau pur și simplu oameni care nu iși iau banii fără să primească o explicație coerentă. Despre cei care nu primesc nimic nu vorbește nimeni. Ministrul muncii, doamna Violeta Alexandru ne comunică pe facebook in fiecare zi cât de dedicată este dumneaei muncii pe care o face la minister. E posibil ca doamna să fie suficient de dedicată, doar că in ierarhia administrativă a instituției și a celor din subordine sunt suficiente cozi de topor și suficiente persoane care „știu ei mai bine“ și care lună de lună fac zile negre la zeci și zeci de artiști care nu fac altceva decât iși revendică un drept legal. Spuneam despre faptul că sunt o gramadă de artiști care nu s-au putut califica in a lua acest ajutor. Oameni cu familie, cu cheltuieli, cu obligații. Intrăm incet incet intr-o spirală care se arată foarte periculoasă. Indiferent unde este adevărul, consecințele acestei situații sunt incă departe de a fi apreciate pe de-a intregul. Intre scenariile derulate pe luni sau poate chiar ani și nevoia oamenilor de a trăi zi de zi se lărgește o „gaură neagră“ de comunicare și predictibilitate pe care cred că nimeni nu va mai reuși in curând s-o mai controleze. De aici alte consecințe. Din nou imprevizibile. Intre timp noi, eu, suntem in standby. Măcar dacă ne-ar scoate cineva priză. Așadar doamnelor și domnilor. The show must go home! 

 

Artiștii nimănui

(intâlnirea din 1847 dintre Franz Liszt și Barbu lăutaru)

In 2006 trebuia pusa in aplicare Legea nr.109/2005 cu privire la instituirea indemnizatiei pentru activitatea de liber-profesionisti a artistilor interpreti sau executanti din Romania. Din cei 7000 de artisti estimati de Ministerul Finantelor Publice ca potentiali beneficiari ai acestei legi, au primit indemnizatia numai 76 de artisti liber profesionisti. Cauzele pentru care foarte putini artisti beneficiaza de o indemnizatie intre 100 si 300 RON tin de relatia defectuoasa pe care Ministerul Culturii si Cultelor a avut-o si o are cu Uniunea Artistilor Liber Profesionisti din Romania condusa de cunoscuta interpreta Mihaela Mihai (foto). Relatie care s-a concretizat, la 31 august 2006, cu o plangere la Parchetul de pe langa Curtea de Casatie si Justitie impotriva ministrului Adrian Iorgulescu si a secretarului de stat din acea vreme, Ioan Onisei.

O plangere care nu a produs, deocamdata, nici un efect juridic, dar care a exprimat disperarea initiatoarei Legii 109/2005, Mihaela Mihai, fata de nenumaratele piedici puse comisiei de acordare a indemnizatiilor. In acest moment asistam la un razboi de culise intre Mihaela Mihai si Ministerul Culturii si Cultelor. Prima se lupta sa modifice si sa completeze legea indemnizatiei pentru artistii liber-profesionisti avand sprijinul a 20 de parlamentari din toate grupurile politice. Ministerul a acceptat un punct de vedere al Guvernului prin care nu e sustinuta adoptarea initiativei grupului format din Mihaela Mihai si cei 20 de parlamentari. Peste toate acestea, ZIUA a descoperit ca arhivele cu atestatele artistilor liber-profesionisti eliberate pana in 1989 nu mai exista. Legea privind instituirea indemnizatiei pentru activitatea de liber-profesionist a artistilor interpreti sau executanti din Romania, 109/2005, a fost initiata de Mihaela Mihai, presedinta a Uniunii Artistilor Liber Profesionisti din Romania (UALPR). O lege votata in plenul Parlamentului in unanimitate. Legea, in viziunea initiatoarei, nu e o pomana guvernamentala, ci un drept pe care artistii liber-profesionisti l-au castigat platind impozite la stat timp de peste 40 de ani.
Impozite mari din colaborari
In perioada comunista, incepand cu anii '50, majoritatea artistilor de la noi si-au desfasurat activitatea in regim de liber-profesionism, cu titlu de colaborator, ceea ce inseamna ca nu aveau carte de munca. Miile de emisiuni de televiziune, inregistrarile la radio, teatrul radiofonic, Electrecord, turneele in tara si strainatate, colaborarile cu casele de cultura, cu ansamblurile folclorice, toate acestea se faceau sub regimul colaborarii. Astfel, statul a retinut automat impozite, dar munca acestor artisti nu era contabilizata la vechime si la pensie. Pentru ca un artist, in cele mai multe cazuri, traia exclusiv din aceste colaborari, in afara acestora gasindu-se in situatia de a muri de foame. Potrivit unui calcul comparativ, un cetatean roman cu carte de munca avea sub comunisti un salariu din care se retinea un impozit total de 4,7%. Dupa adeverintele obtinute de la Radio, Televiziune, Mihaelei Mihai i se retinea un impozit de 24,5%. In ciuda acestui impozit, nu exista o lege care sa ia acest impozit in consideratie pentru CAS si pensie. Nu se stie cum se calcula acest impozit pentru artisti. Mai mult, suma in valuta obtinuta in strainatate trebuia schimbata imediat la cursul oficial al dolarului de la noi. Or, sustine Mihaela Mihai, era aberant, cursul era total fals.
Mari vedete fara carte de munca
Conform evaluarilor facute de Ministerul Finantelor Publice, beneficiarii Legii Mihaela Mihai sunt intre 7-8000 de artisti. Multi dintre acestia, adevarate glorii ale epocii lor, sunt fie intretinuti de familie, fie muritori de foame cu un ajutor social minim. Altii, nu putini, sunt in aziluri. Celebritati precum Margareta Paslaru, Angela Similea, Corina Chiriac sau Mihaela Mihai au trait sub comunism numai din aceste colaborari, fara sa aiba carte de munca. In perioada comunista, statul a castigat foarte multi bani de pe urma marilor artisti, fara sa le topeasca impozitele retinute intr-o pensie.
Ras de la indemnizatii
Regretatul Gil Dobrica nu a avut acces la indemnizatie pentru ca si-a desfasurat cariera prin baruri si restaurante. Art. 3 al Legii, in forma sa actuala, stabileste ca sunt beneficiari artistii care "au colaborat cu institutii de stat sau persoane juridice de profil". Mihaela Mihai ne-a spus ca unul dintre scopurile importante de modificare a Legii 109/2005 priveste in special acest aspect. "Este unul din obiectivele principale din Proiectul meu de modificare a legii, deoarece sintagma elimina de la indemnizatie pe cei precum regretatul Gil Dobrica, restaurantele si barurile avand ca profil de activitate "alimentatia publica". Guvernul respinge vehement si aceasta modificare, ca si cum, cantand in baruri, nici Horia Moculescu, nici Johnny Raducanu nu ar fi platit impozite la bugetul de stat!", ne-a oferit amanunte Mihaela Mihai. In Punctul de vedere al Guvernului asupra initiativei de modificare si completare a Legii Mihaela Mihai, Calin Popescu-Tariceanu scrie negru pe alb: "Consideram ca este inadmisibil ca nivelul indemnizatiei (propusa in textul de modificare la 3000 RON - n.r.) sa fie mai mare decat nivelul pensiei medii". Acest text a starnit cele mai vehemente reactii. In mod real, numarul celor care ar putea beneficia de aceasta modificare nu ar fi mai mare de 200, pentru ca indemnizatiile s-ar da in functie de atestatele de liber-profsionist. "E vorba de artisti de prima mana. Este de neconceput ca Guvernul sa dea raspunsul pe care l-a dat. Punctul de vedere e scris de Ministerul Culturii si Cultelor, nu de domnul Tariceanu. Aceasta modificare de lege poate trece chiar cu avizul negativ al Guvernului. Protestam pentru dispretul oficial pe care il manifesta Guvernul actual fata de artistii romani!", ne-a declarat Mihaela Mihai.
Arhiva cu atestate, pierduta si inundata
Din vina exclusiva a functionarilor Ministerului Culturii si Cultelor, multi artisti nu pot sa beneficieze de indemnizatie pentru motivul incredibil ca nu mai exista arhivele cu atestatele de artist-liber profesionist.
Inainte de 1990, atestatele se eliberau prin grija Centrului de Perfectionare a Personalului din Cultura, institutie care de-a lungul timpului a purtat diferite denumiri. "La preluarea arhivei de catre C.P.P.C., institutie infiintata prin HG 1878/2005, au fost gasite doar documente de evidenta pentru certificate care atestau calitatea de artist liber-profesionist incepand cu anul 1990. Din discutiile purtate cu fosta conducere a C.P.P.C. a rezultat ca schimbarea sediului si inundarea in mai multe randuri a arhivei ar fi putut determina pierderea documentelor de dinainte de 1990", ne-a transmis aceasta informatie Biroul de Presa al Ministerului Culturii si Cultelor. "Actualul C.P.P.C. nu detine evidenta atestatelor eliberate pana in anul 1989. In 1991, primul an pentru care exista o evidenta completa, au fost eliberate 1234 atestate de liber-profesionist. Pentru perioada 1991-2007 exista evidenta atestatelor eliberate, in prezent lucrandu-se la transpunerea ei in format electronic. In anul 2006 au fost eliberate 55 de atestate de artist liber-profesionist, iar in acest an nici unul. Ocupatiile vizate au fost: dansator, disc-jockey, instrumentist, solist muzica usoara, solist muzica populara. Pentru evaluarea unui artist liber-profesionist se achita o taxa de 100 euro (in medie), in conformitate cu dispozitiile ordinului Ministrului Culturii si Cultelor nr. 400/1990, cu modificarile si completarile ulterioare. Suma se face venit la bugetul C.P.P.C., institutie finantata exclusiv din venituri extrabugetare, care asigura conditiile necesare evaluarii. Valoarea globala a acestor venituri pentru anul 2006 este de aproximativ 5500 euro", se arata in raspunsul oficial al MCC primit la insistentele repetatate ale ziarului ZIUA.
Mihaela Mihai, initiatoarea legii, nu beneficiaza de aceasta indemnizatie, pentru simplul motiv ca nu-si gaseste Atestatul in arhivele detinute de catre MCC. "Am muncit trei ani, doi pentru scoaterea legii si al treilea pentru punerea ei in aplicare, dar nu beneficiez de acei amarati de 300 lei/luna, desi am premii internationale, Diploma de Conservator si o cariera de exceptie", ne-a marturisit Mihaela Mihai.
Hartuieli la zi
Confruntarile dintre Mihaela Mihai si Ministerul Culturii se repercuteaza, in primul rand, asupra artistilor. Numarul celor care beneficiaza de indemnizatie este absolut infim, iar raspunsul negativ al Guvernului pentru modificarea legii 109/2005 e pus in carca MCC.
Printre cei care ar trebui sa beneficieze de indemnizatie ii amintim aici pe actorul Radu Beligan (foto), pe regizorul Sergiu Nicolaescu, pe compozitorul Horia Moculescu ori pe interpreta de cantece lautaresti Panseluta Fieraru. Aceasta din urma, numai daca legea va fi modificata. In acest moment, conform legii, nu beneficiaza de indemnizatie artistii care au cantat si dansat in baruri de noapte ori in programele unor mari restaurante, desi acesti artisti au fost platiti pentru colaborari si statul le-a luat impozit. Printre cei care beneficiaza de indemnizatie, am descoperit nume de referinta in muzica usoara si populara romaneasca, precum Stela Enache ori Florica Bradu.
Ultima dovada de hartuire din partea MCC e aceea ca de mai multe luni membrilor comisiei pentru atestarea calitatii de beneficiar al indemnizatiei pentru activitatea de liber profesionist le-au fost blocati banii ce li se cuvin pentru participarea la sedintele comisiei. Nu ar fi, de altfel, pentru prima data cand s-ar intampla acest fapt, anul trecut comisia trecand prin aceeasi situatie.
Senatul, intre SRI si artisti
Initiativa de modificare si completare a Legii 109/2005, sustinuta de 20 de parlamentari din toate partidele parlamentare, va fi dezbatuta si supusa votului, astazi, in plenul Senatului Romaniei. Pana acum, Raportul de respingere al Comisiei de Cultura a Senatului a fost supus votului de trei ori din cauza de vot egal. Pana la urma, Raportul a fost respins la mustata. Principalul argument al respingerii e legat de cuantumul modificat al indemnizatiei, de 3000 RON, considerat de cativa parlamentari a fi prea mare. In conditiile in care pensionarii SRI primesc peste 4000 RON pe luna, numarul acestora fiind cu mult mai mare decat cei 200 de artisti liber-profesionisti posibili beneficiari, e de presupus ca argumentele in favoarea modificarii legii sa fie mai numeroase si legea sa fie modificata.
Bataia pentru indemnizatia de merit
La ora actuala, conform Legii 118/2002, initiata de poetul si senatorul Adrian Paunescu (foto), functioneaza indemnizatia de merit acordata pe baza unor propuneri facute de uniunile de creatie, Ministerul Cultelor si Cultelor, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, Academia Romana si Agentia Nationala pentru Sport. Conform legii, cuantumul lunar al indemnizatiei de merit este egal cu 3 salarii minime brute pe tara si este neimpozabil (aproximativ 1400 RON), iar numarul total de indemnizatii de merit este de 1500. Din acest numar, la presiunile exercitate de Mihaela Mihai, 100 de locuri revin artistilor liber-profesionisti. Numarul fix de indemnizatii a produs si produce multe tensiuni. Sunt multi artisti si oameni de cultura care asteapta la rand ca lista fixa de 1500 sa se diminueze prin moartea naturala a unui beneficiar. Mihaela Mihai crede ca indemnizatia de merit inlocuieste vechile distinctii pentru artisti emeriti, pe cand indemnizatia propusa de ea se acorda doar pentru o activitate depusa de pe urma careia statul a luat impozite. "E oribil sa astepti sa moara unul care are indemnizatie de merit", a concluzionat
Mihaela Mihai.
Doar 1% beneficiari!
Comisia pentru acordarea indemnizatiilor pentru artistii liber-profesionisti a lucrat pana in prezent 165 de dosare. Din acestea au fost emise 76 Hotarari de admitere, 89 Hotarari de respingere, dintre care patru Hotarari anulate si sase revocari. Din cei 7000 de beneficiari, au primit indemnizatie 1%, adica 76 de artisti liberi-profesionisti.

Articol preluat de pe https://www.artline.ro/ 

Semnează petiția la https://www.petitieonline.com/contact/273431 

Recuperarea demnității se face doar impreună. Studiu sociologic.

Aveți aici și tot la muzicienii independenți mă adresez in primul rând, un studiu sociologic făcut acum 2 ani care confirmă multe dintre concluziile fiecăruia dintre noi, culese oarecum și folosesc un termen tehnic "după ureche", "la simț". De data asta vă invit să urmăriți un studiu sociologic care confirmă marginalizarea și discriminarea la care suntem victime mai mult sau mai puțin conștiente, de prea multe zeci de ani. Și aici nu trebuie să se tragă concluzii de genul in care publicul e incult sau needucat. Intr-adevăr intr-o mare măsură așa este numai că din păcate, alte studii sociologice au dovedit că această situație este doar efectul unei cauze profunde cu multe rădăcini istorice in 70 de ani de comunism și neo-comunism cu o cultură fardată și scoasă la inaintare dar cu hainele rupte și in picioarele goale, pentru a arăta chipurile superioritatea societății multilateral dezvoltate față de capitalismul găunos sau ulterior loviluției din 89' când s-a constatat că băieții care s-au perindat pe la conducerea statului nu numai că au tratat cu nepăsare și superficialitate fenomenul dar au participat prin atitudinea lor de vătafi social la declasarea culturii și a oamenilor de cultură, inclusiv deteriorarea venită la pachet a respectului și prețuirii din partea societății a actului cultural, a actului artistic in general, a celor care fac să se intâmple muzică, teatru, dans etc. Problema din păcate depășește și pragul celor 70 de ani și spun asta pentru a elimina tentația datului a toată vina pe dictatura comunistă, din păcate vin cauze și dinspre trecutul mai indepărtat, din perioada interbelică de pildă când cultura la noi era doar apanajul unor elite la care, sigur, acum ne uităm cu maxim respect, e normal, dar care nu a știut sau nu a vrut, să ridice masele. Au fost niște tentative după părerea mea prea puține, de prea mică importanță. Deci avem de-a face cu un fenomen de declasare, de discriminare, de marginalizare, care se intinde pe vreo 100 de ani asta după știința mea inseamnă vreo 3-4 generații și astfel e lesne de ințeles că toate aceste probleme cu care mulți dintre noi ne confruntăm zilnic aproape sunt deja, e trist dar adevărat, tradiție și ca să schimbi mentalități tradiționale pare ca și cum ai vrea să pleci pe Marte cu căruța. Inclusiv artiștii declasează alți artiști. Și acum mă refer la o altă cauză pentru care suntem in această situație. Iarăși, mă refer in primul rând la muzicieni. Vreme de 30 de ani nu s-a reușit să se creeze un organism de reprezentare coerent care să vină să regleze industria, care să vină să tempereze tentațiile de monopol de toate felurile. In fine, care să vină să instituie mecanisme care să genereze in piață mult mai multă egalitate de șanse, să aducă mult mai multă transparență la nivel de promovare, la nivel de gestionare a drepturilor șamd. Mulți muzicieni populari, din păcate, au preferat să iși vadă mai degrabă de propriul lor univers de viață, de creație, de relații, de interese in detrimentul unei atitudini ceva mai militante, a unei atitudini care să depășească cumva cadrul dezbaterilor nesfârșite, a comentariilor fără un rezultat concret și să vină in sprijinul unui bine comun, de breaslă, direcționat mai puțin către sine și care să vină in sprijinul celorlalți. Acestea sunt doar câteva cauze a ceea ce veți vedea și auzi in acest sondaj.
Sondajul in format pdf il puteți găsi aici 

De ce independent?

Muzicianul independent este o persoană foarte particulară in societatea românească. Dar inainte de asta vă propun să il definim. Un liber profesionist este o persoana ce exercita o anumita profesie pe cont propriu. Liber profesionist este cel ce isi desfasoara activitatea legal si a carui meserie se incadreaza intr-un ordin profesional. Asta este o incadrare folosită de jurisprudența din România. Un freelancer, liber profesionist sau „lucrător freelance” este o persoană care

lucrează independent, care desfășoară o profesie fără un angajament pe termen lung cu un angajator. Freelancerii pot fi uneori reprezentați de o firmă sau agenție care se ocupă cu găsirea clienților, sau cu revânzarea serviciilor oferite de freelanceri. Termenul a fost inventat de Sir Walter Scott (1771-1832) în romanul istoric Ivanhoe pentru a descrie un războinic medieval mercenar (sau free-lance). A fost recunoscut oficial ca verb în 1903 de către diferite autorități în etimologie, cum ar fi Oxford English Dictionary. Asta ca definiție. Juridic vorbind conform specialiștilor Artist este considerată orice persoană care creează sau participă prin interpretarea sa la crearea sau re-creerea de opere de artă. Artistul consideră creaţia artistică drept o parte esenţială a vieţii şi contribuie la dezvoltarea artei şi culturii. Calitatea de artist este recunoscută sau se încearcă a fi recunoscută, fie că este legată sau nu în mod explicit prin anumite raporturi de muncă sau de asociere (conform UNESCO, 1980).

Liber-profesionistul este considerat, în raport cu statutul profesional al creatorului/artistului, o

persoană acreditată ca persoană fizică autorizată, calitate similară persoanelor juridice de drept

privat (conform SSCPN - Strategia Sectorială pentru Cultură și Patrimoniu. Național- 2014-2020).
In acest context etimologic și juridic concluzia la care am ajuns este următoarea:

Muzician independent este acea persoană care iși câștigă existența din comunicarea publică a operei sale muzicale in ambele forme, de creație și/sau interpretare

Muzician independent este acea persoană conform statutului de liber-profesionist, explicat mai sus, care nu are un contract permanent cu o instituție culturală, muzicală, publică sau privată având ca consecință o remunerație regulată, lunară și care nu are avantajele pe care un asemenea contract le poate produce cum ar fi un concediu legal anual, asigurări sociale și de sănătate acoperite de la sursă sau avantaje indirecte precum posibilitatea accesări unor credite avantajoase sau accesarea unor programe sociale cum ar fi „Rabla“ sau „Prima casă“

Muzician independent este acea persoană care iși desfășoară activitatea intr-o instituție culturală, muzicală, publică sau privată care are un contract de colaborare sau un contract pe drepturi de autor sau este remunerat ca persoană fizică autorizată sau printr-o societate avand ca principal domeniu de activitate cele legate de domeniul muzical (codurile CAEN respective) sau domenii subsecvente

Muzician independent este acea persoană care nu este antreprenor in diverse forme de asociere intr-un alt domeniu de activitate decât cel muzical sau domenii subsecvente acestuia.

Muzician independent este acea persoană care este antreprenor sau angajat la propria firmă in diverse forme de asociere in domeniul de activitate muzical sau domenii subsecvente

Domeniile subsecvente domeniului muzical sunt printre altele: casele de discuri independente, studiourile de inregistrări, școlile particulare de muzică, firmele de prestări servicii care inchiriază tehnică de scenă sau sălile de repetiții.

  Muzicianul independent, liber-profesionist spuneam că este o persoană foarte particulară și din cauza faptului că inclusiv in clasificatorul ocupațiilor din România statutul acestuia este incert, chiar dacă in noul cod civil este recunoscut ca profesionist. Profesia de artist, creator, autor se regăsește sub diverse denumiri de meserii creative în clasificatorul ocupațiilor din România. O cercetare a COR a relevat 232 de profesii creative din Subgrupa 26 - Specialiști in domeniul juridic, social si cultural, Subgrupa 34 - Alţi specialişti în domeniul juridic, social şi cultural, Subgrupa 21 – Specialişti în domeniul ştiinţei şi ingineriei, Subgrupa 35 - Tehnicieni în informatică şi comunicaţii și Subgrupa 12 - Conducători în domeniul administrativ şi comercial.

Și din această perspectivă am incercat să delimitez artistul, respectiv muzicianul independent oarecum recunoscut in România ca având o profesie liberală, spre deosebire de celelalte recunoscute complet și explicit.

Cum mi-am petrecut izolarea.

Se face o lună de când viața mea s-a schimbat substanțial. Pe scurt treaba a fost cam așa:
Pe 16 martie am inițiat o petiție. In acel moment nu m-am gândit la nimic. Am simțit nevoia fizică să mă securizez. Am simțit nevoia să sar in ajutorul celor ca mine. A tuturor artiștilor independenți. Nu mi-a trecut prin cap nimic din ceea ce a urmat. La o saptămână după aceea, pe 23 martie, am trimis un memoriu impreună cu 8000 de semnături câte erau la acel moment (acum sunt peste 18000-nu am oprit petiția, o să vedeți de ce). Eu personal incă nu am primit un răspuns oficial (conform legii răspunsul se dă in interiorul termenului de 30 de zile). Am primit ajutor de la senatorul USR Vlad Alexandrescu, fostul ministru al culturii din perioada guvernului Dacian Cioloș. A trimis și dânsul memoriul și semnăturile la ministere sau guvern. La scurtă vreme după această treabă a apărut OUG 30/2020 care intr-o anumită măsură a răspuns și nevoilor artiștilor independenți. a părut o victorie și din păcate am deschis șampania prea repede. Problema a reieșit in zilele următoare. Metodologia și actele cerute care au dovedit o mare necunoaștere a realităților vieții și activității unui artist independent. Ii putem spune un viciu de proedură pentru că nu poți cere un contract pe drepturi de autor doar din ultimile 3 luni. Unii artiști au contracte care s-au semnat acum 6 luni sau poate chiar un an. Contracte care se derulau in această perioadă iar aceștia nu s-au calificat și e doar un exemplu. Rezultatul este că doar 20-25 % din artiștii independenți vor beneficia de protecție socială in condițiile acestui ordin guvernamental. Doamna ministru Violeta Alexandru vorbește in continuare de solidaritate socială și că nimeni nu va fi lăsat in urmă doar că intre intenții și realitate cel puțin din perspectiva artiștilor independenți este o destul de mare distanță. Acesta este motivul pentru care nu am inchis petiția. Practic memoriul și petiția mea au fost, poate, la baza acestui demers doar că demersul este prea mic, este incomplet și chiar ca și consecință, discriminatoriu. Am simțit in scurtă vreme că treaba asta nu va funcționa așa cum ar fi trebuit și am propus o altă inițiativă. Sunt membru asociat al Platformei România 100 și le-am propus colegilor mei din conducere să lansăm o campanie de strângere de fonduri pentru ajutorarea muzicienilor independenți aflați in mare nevoie. In 30 martie Platforma România 100 a lansat site-ul muzicianindependent.ro și campania „SOLidaritate suntem fapte“. Am promovat, am invitat o serie de muzicieni care au venit să iși manifeste sprijinul și să recomande alți colegi muzicieni aflați in imposibilitatea de a-și plăti facturile pentru că starea de urgență le-a interzis activitatea. Din păcate până la această oră s-au strâns foarte puțini bani iar cauzele acestei situații sunt numeroase și țin de superficialitatea cu care presa tabloidă tratează lumea muzicală românească, țin de metehne istorice ale mentalității arhaice românești in a privi statutul unui artist și nu in ultimul rând țin de o anumită lipsă a culturii respectului față de muzică și muzician aflată in majoritatea mentalului colectiv românesc actual.

Dar nu numai atât. In această perioadă a reieșit foarte clar faptul că in lipsa unor structuri de reprezentare, in lipsa unui cadru eficient de dezbatere la nivelul unui parteneriat social, cel puțin muzicienii independenți dar și artiștii in general nu pot propune soluții de rezolvare, de normalizare a vieții muzicale, artistice, in general. Suntem practic legați de mâini și de picioare. Ne-am condamnat cumva mazochistic la o muțenie cronică ce durează de 30 de ani. Oamenii, ajungându-le cuțitul la os cum se spune au resimțit din plin această nevoie. Această perioadă le-a arătat fără doar și poate că nevoia unei organizații este fundamental importantă. Astfel din 3 aprilie am lansat un plan in care mi-am propus să coagulez un grup de inițiativă care să demareze organizarea unei structuri care poate deveni o uniune națională a muzicienilor independenți. Toate aceste demersuri le-am gândit de unul singur dar le-am făcut impreună cu o echipă. Uneori echipele s-au adunat de la sine, alteori au fost rodul unei bune comunicări. Există o vorbă. Putem pierde separat sau câștiga impreună. Iar toată această nebunie care se intâmplă la nivel planetar este ca o lecție care vine să intărească acest adevăr.

Despre eurovisionul ca o agapă privată

De parcă nu era suficientă lipsa de interes și lipsa de reforme din învățământul muzical, de parcă nu era suficientă atmosfera neprietenoasă, destul de toxică în care muzicianul liber profesionist își desfășoară activitatea de câteva bune decenii, de parcă nu era suficientă uitarea, nepăsarea în care mulți muzicieni neafiliați eșuează când ajung la bătrânețe, iată că “facem ce vrem pentru că putem” poposește și în lumea muzicală prin intermediul televiziunii publice de sub stăpânirea doamnei Gradea (pentru că nu-i așa ce naște din pisică șoareci mănâncă). Mulți colegi de breaslă cu care mă întâlnesc și care citesc ceea ce scriu mă întreabă dacă nu cumva am prea mult timp la dispoziție, sau mă plictisesc sau am luat-o razna scriind despre aceste lucruri nerezolvabile. Tuturor le-am spus că nu putem tace chiar toți, mă rog, din diverse motive sau interese. Eu nu pentru mine scriu și astfel protestez. O fac în primul rând pentru copii, tinerii, oamenii talentați la muzică din țara asta care au ceva de spus și cărora li se pune călușul în gură de către un sistem de prea multă vreme ticălos, cinic, pe care , se pare, că nimeni nu este interesat sau potent să-l desființeze sau măcar să-l ia la descusut. Și mă refer aici la tot. La jocuri prin concursuri, la promovări pe sub mână, la trafic de influență, la discriminare și domnia bunului plac.

Open-up cu circuit inchis. Curat altceva!

Scriu despre Eurovision de vreo 10 ani. Intotdeauna mă intreb de ce o fac. Pentru că sper ca tot ce se intamplă cu acest eveniment să se normalizeze. Sunt tot felul de neaveniți, unii cu nume sonore, tarentați, care fac mișto de piese, de interpretări, de cei de la TVR care dau in gropi. Intotdeauna voi crede in critica constructivă și nu in caterinca ieftină. Nu cred că pamfletul veșnic este o formă serioasă de jurnalism muzical. Voi scrie despre Eurovision cât se poate de serios, pentru că a rămas singurul concurs de cântece (cu toate că e doar cu numele din păcate) și mi-aș dori ca menirea aceasta să fie luată mult mai in serios. De fapt acest cuvânt, serios, mă indeamnă să scriu, tocmai că pe unii, organizatori, comentatori, juriu, concurenți dacă nu i-aș bănui de neseriozitate atunci treaba ar fi mai urâtă pentru că in lipsa neseriozității poți acuzat de prostie sau poate chiar de rea voință.
Dar ce avem noi anul acesta?. Mai intâi o mare tăcere din partea organizatorilor in luna ianuarie. Anormală. Puteau trimite in media o propoziție. Bună ziua, stimați români, va fi diferit Eurovisionul de România anul acesta. Și gata. Nu era nimic rău. Ba chiar oamenii s-ar fi simțit băgați in seamă.
Apoi zilele trecute vin si ne spun niște fraze la care am rămas ca la dentist. După toate mânăriile făcute de-a lungul anilor asta mi se pare cea mai mare. De ce? Pentru că dovedește atitudinea marilor organizatori din televiziunea publică. Atenție! Plătiți din banii contribuabililor! Această ediție dovedește faptul că cei care au organizat de-a lungul anilor au avut o atitudine discreționară confundând televiziunea publică, produsul Eurovision cu o chestie privată, chiar intimă. Ce vă dă vouă dreptul să comentați ce facem noi cu Eurovisionul? Cum vă permiteți să ne criticați pe noi cei mai pricepuți și cei mai știutori? Și că să nu se mai ajungă la tot felul de discuții, anul ăsta Eurovisionul este cu circuit inchis. De ce spun asta? Păi mai intâi pentru că și-au ales intocmai ca o instituție privată un partener. Cu un minim bun simț, cu o minimă etică și un minim respect televiziunea PUBLICĂ din România putea, măcar de formă să facă un concurs, o licitație, ceva, repet, măcar de ochii soacrei. Iar dacă la intămplarea respectivă se prezenta doar Global records care s-a grăbit repejor-repejor să spună că fac treaba asta pe gratis, bine că n-au spus că o fac din patriotism, asta mai lipsea, ar fi fost ok.
„O voce și un cântec pentru România“. Doar mie mi se pare că sună a cântarea României sau a daciada? Pe 3 din 4 cei care se ocupă anul ăsta ii cunosc ca oameni decenți. A cui o fi fost ideea acestui titlu venit din preistorie parcă? Și aș mai vrea să pun accentul pe un aspect care e chiar discriminatoriu. Se caută o voce! De ce nu o trupă? Sau trupele nu sunt așa apreciate nici de orgnizatori și nici de abonații din juriu? Noroc că EBU nu s-a inventat in România. Altfel ce s-ar fi intamplat cu trupa Abba? Știți stimabililor de la TVR că trupa ABBA nu era un cvartet vocal. Era o trupă. Cu tobe, chitări, clape. Nu cu negative , nu cu fonfleuri! Se caută o voce ziceam. Mai apoi un cântec. Mai vedem noi cu cântecul, vocea e importantă. Serios? Scrie mare acolo „SONG CONTEST“. Mă duc pe google translate și ce să vezi? Pe românește ii spune concurs de cântece, adaptat. Asta e o formă de manifestare demnă de un baron local. „Lasă-mă băi pe mine cu ce spune și ce vrea EBU! Eu in Românica fac ce vreau eu TVR!“ fix adică cum vorbea Oprișan despre Veorica. Apoi ce mai avem? Păi avem un juriu pe care intotdeauna au grijă să il numească ei. Cum ar fi o inițiativă de genul - TVR vă invită să votați pe site pe cine ați dori să vedeți in juriul de la Eurovision. Sau in orice caz o manieră mai transparentă de selecție a juraților. Excesiv și de acestă dată accentul pus pe votul juraților și mult mai puțin important votul publicului. Păi nu vă mai mirați atunci că aveți audiențe de piciorul broaștei. Pentru că oamenii vă tratează fix cum ii tratați și voi. Adică vă dau cu flit. Pentru că asta faceți și voi cu votul publicului care ar trebui să fie cel mai important. „Măria sa publicul“ cum se spune. Toate astea in condițiile in care televiziunea română se autointitulează serviciu public de interes național. Pe bune? Hai că mă umflă râsul zău așa! Sloganul olandezilor, anul ăsta e Open Up. 

Intr-adevăr Eurovision România 2020 e cu totul altceva. Iar acesta nu a fost un pamflet.

Alo! Șefu'! E cu happy-end big-bang-ul ăsta al tău?

Vreau să spun ceva din capul locului. Sunt membru al unui partid de un an și ceva. Sunt membru PLUS. Dar inainte de a fi membru de partid sunt român și nu o spun de dragul de a parafraza pe cineva, iar inainte să fiu român sunt om, membru al acestei specii. Mi s-a părut important să spun asta pentru că la un anumit nivel, aparent, aceste trei calități se bat cap in cap. Ca membru PLUS am tendința să cred, e cât se poate de natural să imi doresc, că vom putea schimba lucrurile repede sau mai exact cât se poate de repede. Insă știu, pe de altă parte că nu vom putea să schimbăm, să mișcăm, lucrurile atât de repede , in bine. Probabil că vom fi undeva pe la 20% la parlamentare , iar asta va insemna că trebuie să facem coaliție. Insuși cuvântul presupune o diluare a intregului harnașament de dorințe, voințe și putințe ale organizației PLUS, tocmai pentru că trebuie armonizată cât mai bine cu ceilalți membri ai coaliției. De aici, automat, timp mai indelungat. Ca român, nu pot să nu observ că, până la urmă, orice popor iși merită conducătorii. Și dacă nu aș fi membru de partid aș putea observa un nucleu dur al PSD-ului și un nucleu dur la PNL-ului plus o masă destul de consistentă care de prin 90‘ incoace se plimbă economic și administrativ intre cele două tabere. Această masă amorfă mi se pare potrivit să fie numită de „români verzi“ așa cum ii numea nenea Iancu. USRPLUS nu va avea niciodată acces la acest „partid liber“ pentru că in mod natural suntem incompatibili cu acest tip de „orientare“. Pe de altă parte ăștia sunt oamenii, cu ei mergem mai departe, respectiv, ei hotărăsc principalii conducători (reprezentanți). In tot acest context nu trebuie să uităm și o altă parte mare a societății și anume a oamenilor care nu se implică nicicum, maxim doar votează. Oamenii ăștia sunt pe lângă politică in fiecare zi. Viața lor este la fel pentru că la nivel individual acțiunile macro ajung cu greu. Și mai e ceva. Românul a invățat să se descurce indiferent de cât de greu i-a fost față de o societate sau alta. Sunt mulți in mediul urban dar și mai mulți in mediul rural. E acea Românie care nu e legată nici de stat, nici de marile companii din Pipera. E acea Românie „tăcută“. Și-apoi e percepția umană care vine și ea la rând cu alte conflicte cel puțin aparente. Nu pot să nu remarc, ca om de data asta despre conceptul de terorist, terorism, de exemplu, că lucrurile sunt foarte amestecate și până la urmă oarecum normal. Ni s-a spus inainte de intervenția din Irak cum că Saddam avea fabrici de arme biologice. Se pare că s-au făcut și presiuni asupra membrilor consiliului de securitate pentru a vota hotărârea de intervenție. S-a luat hotărârea intervenției, nu s-au găsit nici urme de fabrici biologice dar războiul nu a fost declarat ilegal. Ăsta ar fi un exemplu. Mai sunt și altele. De curând cu generalul iranian. Nimeni nu contestă faptul că acesta a fost in spatele mai multor acțiuni anti-americane, anti-israeliene șamd. Intra oare in aria criminalilor de război? Dacă da de ce nu a fost condamnat? Pentru că mie imi dă cu virgulă la capitolul stat de drept, drepturile omului etc. E ca și cum ar veni armata bulgară cu drona la Focșani că știu ei de unu Oprișan care a furat de la statul român și la un moment dat indirect a avut de suferit și statul bulgar. Nu vi se pare exemplul meu posibil așa-i? De ce? Doar americanii pot fi poliția planetei, mă rog mai nou sunt și rușii, ba chiar turcii...Ce vreau să spun e despre cum ar trebui să se poziționeze partidul din care fac parte dacă ar fi fost la putere, ar fi trebuit sa fim cu toții de acord prin reprezentanți că aliatul nostru cel mai important a dat-o de gard dpdv democratic. Sau nu? I-am fi aplaudat pe americani? Probabil că da. Pâi și dacă eu nu sunt de acord cu asta căci așa imi dictează omul din mine, românul spunându-mi să mai tac dreaku din gură că avem nevoie de americani iar disciplina de partid mi-ar fi impus poate chiar să aplaud curajul absolut extraordinar al președintelui Statelor Unite, domnul Donald Trump! Că uite a avut coaiele necesare să facă ce Obama, ba chiar Bush jr n-au făcut...

Și atunci eu cu mine și cu myself mă iau la ceartă. Sigur că discursul politic de porc specific oamenilor care știu să te facă din vorbe poate aduce esplicații. Doar că astea, dimineață, in oglindă cu tine și cu yourself nu prea fac față. Da mă, știm și noi alea că un rău poate determina uneori mai mult bine sau cu teoria războiului necesar sau cu echilibrul in care dacă n-ar fi rău binele s-ar plictisi...ok. Le știm și pe alea. Da și pe aia cu „ce! nu știai că politica e o curvă!“. O știam și pe asta. Ceea ce vroiam de fapt să spun e că interesul meu ca om, ca român, ca posibil viitor politician(eu consider că deocamdată sunt doar voluntar la PLUS - nu imi permit să spun că FAC politică), chiar ca

muzician, dacă vreți intră intre ele in conflict. Asta dacă te freacă etica. Asta dacă ai intrebări frământătoare la cap. Că dacă n-ai e perfect. Io am intrebări de-astea care nu mă lasă. Că ințeleg nevoia de echilibru a Bărbosului, că deh, până la urmă asta e ținta, nimic nu e bun, nimic nu e rău, ce e sus este și jos, ințeleg. DAR! Acest echilibru nu are totuși o finalitate pozitivă așa de good guy ca in filmele americane? Nu facem și noi echilibru pentru ceva bun mai apoi? și nu mă intrebați că ce caută politica. Politică e și atunci când respiri! Nu de acum când se măsoară calitatea aerului pe Barbu Văcărescu. Alo Șefu'? E cu happy-end bing-bang-ul ăsta al tău?

Regele și Revoluția. Visul meu utopic.

În aceste zile simt nevoia să vă fac o invitație. La reflecție, la smerenie și bună-cuviință, la deschiderea sufletului către bunăvoință și iertare, la compasiune și solidaritate. Respectați monarhia pentru că vă respectați pe voi și pe bunii voștrii. Fără monarhie, România nu există. Odata cu Mihai I Rege, Dumnezeu să-l odihnească, o mare parte din România este arhivată. Depinde de noi dacă această parte o aruncăm la coș sau o punem în ramă.

Există un nivel, unde recunoașterea unor modele se face, uneori necontrolat și unde orice om oricât de simplu sau oricât de sofisticat își pleacă capul cu smerenie și respect. Există o galerie de aștrii ai unui popor dar până la urmă ai întregii umanități unde, deopotrivă și săracul și bogatul și ignorantul si intelectualul si ticălosul și inocentul reușesc sa-și deschidă sufletul prin respect și smerenie. În fața unei asemene măsuri de demnitate și umanitate, În fața unei asemenea eleganțe și a unei nesfârșite bunătăți. În fața, până la urmă a unui monarh pur-sânge și nu neapărat prin prisma dreptului său divin ci prin simpla apariție sau prin atitudinea sa.
Majestatea sa, regele Mihai a ajuns acasă pentru totdeauna. Măreția momentului tocmai prin simplitatea lui determină o lacrimă care ți se strecoară pe furiș pe obraz și care îți spune că puterea calității și vigoarea unei conștiințe înalte vin de la sine împreună cu respectul și gratitudinea care sunt rezervate doar spiritelor înalte, sunt rezervate doar celor cărora le este predestinată intrarea în istorie. Iar intrarea în istorie nu prea se poate face prin ușa din dos. Ființa lui Mihai I Rege a intrat prin Arcul de triumf în cartea de istorie a acestui neam. Iar la acest nivel nu pot ajunge decât cei care cultivă cu precădere interesele primordiale ale unei națiuni, salvarea unui popor sau ideea de dragoste care ne depășește și astăzi limita de înțelegere. Locul de calitate în istorie îl câștigi doar dacă ai acest pedigree. Ceilalți sunt umbre. Mai mici sau ai mari sau chiar deloc.
Mihai I Rege al tuturor românilor.

Acum 2 ani incepea doliul de 3 zile in memoria regelui Mihai. Acum 30 de ani trebuia să se intâmple la Iași declanșarea revoluției române printr-o manifestație. Pentru mine regele și revoluția trebuiau să fie impreună. Habar nu am de ce nu s-a intamplat așa. Doar pot bănui. In schimb ce am avut? Mai intâi o strânsă și largă colaborare a Securității cu toți factorii externi care aveau misiunea să schimbe lucrurile in România conform ințelegerilor din Malta a celor două super puteri ale momentului. Apoi am fost martorii neputincioși ai MARII NESCHIMBĂRI din România. Un singur

exemplu important. Toate comitetele de partid, de la cel mai mic până la cel mai mare, fără crâcnire și cu supunere totală datorată fricii, s-au transformat la chemarea liderului suprem din comitete PCR in comitete FSN. Sigur că cei foarte lăudători la adresa lui Ceaușescu au fost inlăturați și trimiși in pensii de lux. După care sub oblăduirea aceluiași lider suprem s-a intâmplat intrarea in stăpânire a României de către grupului infracțional organizat FSN-FDSN-PD-PDL-PSD.
Revin la visul meu utopic. De copil. Revoluția și Regele. Impreună. Cum ar fi fost?

Ceaușescu mi se părea veșnic

Marți 12 decembrie 1989

Soarele răsare la ora 7.43 și apune la ora 16.36. Vreme rece mai ales noaptea și dimineața. Cer variabil, mai mult senin. Nordul face excepție: acolo vor fi înnorări mai accentuate. Pe alocuri va ninge slab. Temperaturi maxime între -3 și 5 grade iar minimele termice se încadrează între -13 și -3 grade, mai coborâte în depresiuni. În vestul și centrul țării se produce ceață asociată cu depuneri de chiciură...Se încheie Plenara comună a CC al PCR, a Biroului permanent și birourilor secțiunilor Consiliului suprem al dezvoltării economice și sociale. Cel care a prezidat întrunirea a fost Ceaușescu. S-au adoptat proiectul Planului național unic de dezvoltare economico-socială a RSR, proiectul Planului de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare, silviculturii și gospodăririi apelor pe anul 1990 și proiectul Planului financiar centralizat al dezvoltării economico-sociale și proiectul bugetului de stat pe 1990...așadar nimic despre marile dezechilibre economice, despre criza socială, despre foamea endemică în care aruncase populația prin plata datoriei externe combinată cu iresponsabilele investiții în inutilele și iresponsabilele „ctitorii”, în sistematizarea localităților, în susținerea unor domenii energo- și bugetofage doar pentru a demonstra că România poate produce orice „mai puțin arme nucleare”, cum a spus Ceaușescu nu odată. Poate că viitorul este roz, prezentul, cel puțin pentru Ceaușescu, este cenușiu: este nemulțumit de întârzierile în diferite domenii economice, inclusiv nerealizarea planului de producție, „datorită deselor întreruperi, ca rezultat al nerealizării la timp sau în condiții proaste a reparațiilor capitale.” Asta pentru că nu există responsabilitatea întreprinderilor care au produs utilajele „furnizorul unic” să facă și reparațiile capitale.” E nevoie de vigilență generalizată, în special din partea controlorilor de calitate „să nu se mai admită sub niciun motiv livrarea de materiale și utilaje necorespunzătoare.”...La televizor, emisiunea începe la 19.00 cu Telejurnal. Înfăptuim hotărârile marelui forum al comuniștilor români! La 19.50, Trăim decenii de împliniri mărețe. Versuri și cântece patriotice, revoluționare. La 20.20, Să trăim și să muncim în spiritul normelor eticii și echității socialiste. Exigența – condiție a calității muncii. La 20.40, Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie și pe întregul an. Creșterea producției de energie electrică. La 21.00 Ctitorii ale Epocii de Aur. „Vocația construcției.” La 21.20, Frumusețea muncii, roadele muncii. Documentar. La 21.35 Telejurnal. Emisiunea se închide la ora 22.00

Cam asta era atmosfera zilei... Din punctul meu de vedere auzisem cu o zi inainte tot la Europa Liberă despre faptul că intraseră in România niște turiști ruși ceva mai mulți și toți după un tipic. Ulterior am aflat din alte surse că erau agenti de influență care intraseră cu buna știință a securității. In Cehoslovacia se instalase deja un guvern non-comunist din care făcea parte , printre alți intelectuali și scriitorul Vaclav Havel. Cu o zi inainte. Todor Jivkov fusese inlocuit cu Petăr Mladenov. Erau schimbări majore in tot blocul comunist. Numai la noi părea că nu se intâmplă nimic. Pe vremea aceea cântam la hotel Dorobanți(actual Sheraton) eram foarte intristat pentru că eram convins că la noi nu se putea schimba nimic. Ceaușescu mi se părea veșnic.

Ne-statutul muzicianului liber-profesionist din România (1)

Am scris până acum doar despre câteva aspecte legate de educația muzicală din România, așa cum am amintit câteva dintre multiplele probleme de ordin social, economic pe care le are un tânăr care vrea să fie muzician liber-profesionist. Însăși ideea de a urma o astfel de cale este

destul de evazivă și nu are nici o reprezentare corectă și completă. Mai întâi de toate persoana care se gândește să facă in mod serios meseria de muzician liber-profesionist Trebuie să răspundă cumva la câteva întrebări importante:
1. De câți bani dispun pentru a-mi completa necesarul de instrumente cât mai performante?
Fără un instrumentar performant, bașca talent și multă muncă nu te bagă în seamă nici o

cooperativă serioasă de pe piață. Aici costurile diferă de la un instrument la altul, inclusiv solistul vocal care trebuie să dețină un microfon cât mai performant și cât mai potrivit pentru vocea lui. E o treabă destul de personală și dpdv calitate și din punct de vedere igienă. Aici intervine un prim antagonism pentru că talentul de cele mai multe ori nu vine la pachet cu banii necesari.

Acest cerc vicios creat între nevoia de bani pentru a câștiga bani, creează de cele mai multe ori o serie de probleme pe care cu greu le poți rezolva.

Nu sunt multe meserii care au acest gen de problemă.
2. În ce postură îmi propun să mă așez sau în interiorul cărui gen muzical simt și pot să mă exprim la nivel profesionist: manele, folclor, pop, rock, blues, jazz, sau mai multe deodată? Aici

intervin mai mulți factori. Educația și cultura muzicală. Dacă în linii mari am văzut cam care e treaba cu educația, cultural vorbind este, iarăși o problemă destul de individuală. Neavând un soi de consultanță pe care un sistem educațional ți-o poate pune, eventual, la dispoziție, cultura ți-o faci “după ureche” și te poți trezi, de exemplu să asculți de la Led Zepellin la Queen și Muse,

să-ți închipui la vârsta marilor vise că vei ajunge să cânți măcar pe jumătatea idolilor tăi, dar în

realitate să cânți cu totul altceva, ceva ce e foarte posibil să nu-ți placă, dar care se cere pe piața din care îți poți câștiga banii de care ai nevoie pentru a trăi. Despre ce “piețe”vorbim? E mult spus piețe. Piața românească de muzică este una destul de mică, destul de haotică respectiv pradă corupției și pirateriei. Apoi tot la capitolul “în ce postură îmi propun să mă așez” intervine, cât se poate de normal, întrebarea pe care e posibil să ți-o pui nu numai la început ci pe tot parcursul activității muzicale: până la urmă ce sau cine sunt eu? artist?meseriaș?amator? profesionist?
Sunt oameni care fac sacrificii mari, multe dintre ele neștiute de nimeni pentru a rezista să fie

artist. Își cântă muzica lui sau maxim niște preluari de nișă, din “zeama” stilistică pe care o simte și o promovează ca creator. A rezista să fi artist este o realitate de multe ori dramatică pentru mulți. Pentru că sunt cântări puține și prost plătite, pentru că este nevoie de multe ori să ai alte activități din care să iți plătești traiul de zi cu zi. Pentru că ești supus zilnic unei contradicții între nevoia ta de a te exprima și nevoile tale și eventual, mai grav, ale familiei tale. Sau, într-o cu totul altă perspectivă, oameni care sunt dotați cu un mare talent. Nu s-au dus prea des la școală sau dacă s-au dus nu prea au fost prieten cu ea, deci mai puțină educație, cultură probabil spre zero pentru că nu au avut exemple în familie care să cultive cultura sau n-au avut profesori suficient de potriviți să le aprindă flacăra curiozității spre cultură sau spre cunoaștere în general dar sunt “foc” cu instrumentul, cum se zice. Cântă manele și/sau folclor de la foarte bine în sus și îl văd pe X la televizor numit “mare artist” constatând că marele artist nu cântă nici 5% din ce cântă el.
El ce e? Artist? Meseriaș? sau lăutar? În fine, alții fac de toate. Pe 3 ale lunii cântă la Sala

Palatului într-un mega spectacol cu sală plină în care este aplaudat ca un artist. Pe 7 ale lunii se duce să cânte la o nuntă bine plătită unde, iarăși, este aplaudat dar de data asta nu ca un artist ci ca un entertainer care a reușit o noapte întreagă să distreze la maxim audiența. Pe 14 are o

cântare la o recepție într-un hotel de 5 stele pentru o mare companie de telecomunicații unde nu este aplaudat, se simte ca un radio-casetofon, dar unde toată lumea îi zâmbește politicos, dar de fapt nu îl bagă nimeni în seamă și unde la sfârșit este felicitat de cât de bine a cântat. Și pe 28 are o cântare într-un club de jazz sau blues unde își dă tot sufletul pentru piesele proprii dar este aplaudat oarecum autentic de o audiență de vreo 15 persoane, inclusiv cei 4 prieteni care au dorit neapărat să îl asculte de unde își acoperă cu greu costul combustibilului pentru mașina cu care și-a adus și iși duce după “concert” sculele necesare. El ce mai e? Sau cum se “așează” în piață? Păi nu prea are timp nici de întrebări și nici de răspunsuri pentru că după toate astea urmează să facă orchestrația unei piese a unei soliste faimoase, după care trage în studio o cu totul altă muzică pentru un alt client deasemenea foarte popular, urmând apoi să plece 2 luni pe vapor iar la întoarcere având programate o serie de spectacole prin țară pe la diverse săli de teatre sau

filarmonici.

3. Sunt multe întrebări care decurg din aceste exemple sau multe altele, întrebări care de cele mai multe ori se lovesc fie efectiv ca urmare a inexistenței unui răspuns, fie ca urmare a nepăsării unor autorități care nu își fac treaba, fie din cauza lipsei educației și culturii, fie din cauza unor tradiții populare preluate de-a lungul generațiilor mai mult sau mai puțin conștient, tradiții nicidecum onorante, ca să fiu elegant. Toate acestea sunt cauzate de lipsa unui statut al artistului în societatea românească. A artistului, a muzicianului neinstituționalizat. Cine ar trebui să se ocupe de această problemă? Instituțiile statului? Ministerele educației, culturii, muncii, finanțelor? Sau toate deopotrivă? Organisme profesionale deocamdată inexistente după 30 de ani cel puțin în

zona muzicienilor liber-profesioniști? Știm cu toții sau resimțim toate aceste nevoi și cu toate

astea nu se întâmplă nimic. O să scriu într-un articol viitor și de ce nu se întâmplă nimic și cum ar putea să se întâmple ceva, în opinia mea.

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (3)

Zilele trecute scriam in cadrul aceluiași serial despre Colectiv și despre faptul că una dintre cauzele acelei tragedii este și aceea a discriminării profesionale. Discriminarea conform dex-ului și mă refer aici la cea de tip politic are următoarea definiție: “Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime etnice, rasiale, sexuale, etc.” Această discriminare profesională, această segregație socio-profesională pe care societatea românească o aplică cu voie sau fără de voie, cu bună știință sau din ignoranță și neștiință de mai multe zeci de ani, inclusiv prin manifestări venite din tradiția veche a obștilor sătești, indeosebi in ultimii 30 de ani și nu numai, vreau să o scot in evidență și să o explic cât se poate de

argumentat cu exemple din viața reală, de zi cu zi. Pe de altă parte trebuie să spun că, mă refer și

m-am referit aici doar la muzicienii liber-profesioniști neinstituționalizați, adică la cei care nu sunt angajați in instituții muzicale ale statului sau la cei care nu au alte joburi din alte domenii de

activitate. In situații similare sunt și alte categorii de artiști, in general. Eu nu imi pot permite să imi dau cu părerea despre ceilalți pentru că nu le cunosc nevoile. Sunt convins că sunt și nu le consider pe ale celor despre care scriu mai importante sau mai grave. Așa cum sunt foarte conștient de seria lungă de probleme similare mai mult sa mai puțin grave din societatea românească in general. Deci nu vreau să spun că muzica și muzicienii sunt cele mai grave probleme și că au intâietate la

rezolvare. nici pe departe. Insă, cu tot respectul față de celelalte probleme și drame nu pot să nu mă revolt când aceste probleme ridicate nu numai de mine, nu au avut nici cea mai mică insemnătate pentru nimeni vreme de 30 de ani. Revin la educație. Nu există forme oficiale de pregătire, iar dacă le vorbești multor profesori de muzică despre ce inseamnă pop-cult sau contemporary music vor ridica din umeri. In România ultimilor ani s-au dezvoltat diverse instituții private de educație muzicală. Nu cunosc dacă există o formă oficială care le atestă calitatea de instituție de educație muzicală, probabil că sunt și nu le cunosc pe toate. Dintre cele pe care le cunosc sunt puține cele care din punctul meu de vedere iși fac treaba corect față de cei care au plătit, destul de mulți bani. E aceiași mare problemă după părerea mea. Calitatea profesorilor. Ceea ce lipsește, iarăși, in continuare, este lipsa unor cursuri care să pregătească instrumentiști, soliști, aranjori, compozitori exact pentru meseria pe care urmează să o facă și față de care cursanții au chemare, au vocație. Individual lucrurile stau bine. Sunt profesori care te invață să cânți cu vocea sau cu instrumentul. Dar există oare ei profesorii care să invețe o trupă, o formație de ce și cum are de făcut? Ii vezi pe tineri că se adună, după criterii, iarăși, aleatorii și vor să facă o formație. Se adună la o sală de repetiții și cu toate că fiecare să zicem că iși cunoaște destul de bine instrumentul și cum se cântă la el, când cântă impreună e dezastru. E doar un exemplu de proaste practici, ca să fiu elegant. Sistemul privat evident că este rezolvarea dar nu oricum, nu după ureche și haotic ca până acum. Statul ca administrator dar și ca voință politică trebuie să vină să regleze toate aceste parcursuri. Implementarea unei noi programe școlare dpdv muzical aduse la realitățile anului 2020 este importantă. Un program de susținere a profesorilor de muzică, eventual cu reprofesionalizarea acestora. Apoi susținerea anumitor școli private care dovedesc performanță și rezultate prin programe de stat, susținere financiară și alte spețe prin care poți ajuta o inițiativă particulară care altfel ar trebui să fie o greutate in plus la bugetul educației. Toate acestea la modul foarte general. Nu e locul aici pentru detalieri tehnice sau explicații teoretice amănunțite. Ceea ce este cert este faptul că trebuie să existe cândva și in acest domeniu un T0. Iar după acest T0 educația și rezultatele ei se vor vedea cam in minimum 10 ani dacă nu se intâmplă intre timp ceva foarte rău. Finalitatea este deci in zona educației muzicale private cu instituții care trebuiesc inițial, o perioadă de timp susținute și de la bugetul de stat. Până atunci asistăm la o ofertă de educație muzicală destul de haotică, fără o direcție și destul de eterogenă din punct de vedere calitativ. Până atunci tinerii noștri, talentați la muzică, se adună in tot felul de spelunci și repetă pe tot felul de scule discutabile din punct de vedere calitativ, iar asta pentru că, in general nu au bani de săli de repetiție mai civilizate dar și pentru că nici o formă de invățământ actuală nu le oferă această posibilitate, sau dacă o oferă, oferta este mult prea mică. In zona invățământului muzical de stat programele de invățământ trebuiesc aduse in zilele noastre. Apoi vine zona cea mai importantă dar și cea mai complicată pentru muzicienii liber-profesioniști. Confluența dintre educația muzicală și nevoile reale ale pieței muncii din zona noastră. Nevoia firească a oricărui muzician de a avea asigurări sociale și de sănătate. Nevoia de a avea un spațiu de exprimare transparent, unde să existe egalitatea de șanse de promovare in mass-media și in contact cu posibili clienți interesați de prestații artistice. Piața muncii pentru muzicienii liber - profesioniști din România anului 2020 este o glumă proastă. Voi reveni pentru că dacă in zona de educație treburile merg in general prost, in zona de muncă, promovare, mediu sănătos și prietenos de exprimare, treburile nu numai că merg prost dar pe lângă accentuarea discriminării sunt situații in care intervine un alt flagel notoriu in România. Corupția.

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (2)

Rămăsesem ieri la ideea că Goodbye to Gravity, la acea oră, era cumva victima unei 

pseudo-industrii muzicale de cumetrie și am să revin la acest aspect. Acum insă am să scot in evidență câteva idei care arată in mod evident faptul că discriminarea profesională este o problemă serioasă. Neajunsurile suplimentare de la nivel personal apar incă din copilărie. Copilul talentat la muzică, din România, are o viață grea. Lui ii place să cânte, iar cei mai mulți dintre părinți ii spun că poate să facă asta, adică să cânte, doar la nivel de hobby. După ce s-a dus la școală. după ce și-a scris temele și a invățat, poate să cânte, cumva in loc de joacă sau pe timpul afectat recreerii. Astfel, in capul lui se face foarte clar delimitarea intre ceea ce este serios și fundamental in viața lui, matematica, româna, fizica și ceea ce este pe post de joacă, respectiv cântatul la chitară, de exemplu. Asta se intâmplă acasă. La școală, copilul nostru, talentat la muzică și căruia ii place să cânte la chitară, face muzică. Cântă la cor piese scrise acum 40 sau 60 de ani, face ore de muzică, destul de rar, in care profesorul, pe lângă cunoștințe teoretice de bază il pune să asculte Vivaldi sau Mozart. Nimic rău, poate, in toate acestea doar că el nu reușește nici acasă și nici la școală să regăsească și să iși dezvolte pasiunea pentru chitară sau să regăsească melodiile pe care le ascultă la telefon pe diverse aplicații. Rămâne posibil un singur spațiu. Cel al potențialilor prieteni din jurul unui sau unor instrumente, din jurul unui gen muzical. Astfel subiectul principalului aspect atractiv din viața lui devine oarecum prohibit, poate deveni ascuns într-o mai mult sau mai puțin adâncă subversivitate. Dacă la vârste fragede nu există acțiuni concrete există însă acumulari de frustrări și furii ca urmare a unui șir de interziceri care mai târziu pot avea efecte mai mult sau mai puțin complicate. Din păcate România este, cred, sub coada clasamentului european la capitolul educație muzicală. Muzica este o materie care se face la repezeală în tot ciclul pre-universitar de stat. O altă problemă mare este calitatea slabă a profesorilor, o cauză mare fiind și migrația către occident. Nu în ultimul rând programa școlară muzicală făcută nu foarte diferit de anii 50’. În tot acest context copilului nostru talentat la muzică, căruia în place în mod special să cânte, să zicem, la chitară, mediul înconjurător de la părinți, trecând prin școală sau profesori îi creează, pe lângă greutățile și dificultățile normale ale unui copil fără aplecări vocaționale, frustrări și nemulțumiri suplimentare doar pentru că e dotat de la natură sau Dumnezeu cu talent muzical și dorință de a cânta. Mulți își abandonează visul sub bombardamentul de “așa nu” și trăiesc poate toată viața cu acestă tristețe că nu s-au bucurat de talentul lor. Alții și aici e plin peisajul muzical românesc și-au ascultat părinții, au făcut ani de liceu și facultate, eventual și ca măsură de siguranță, practic au pierdut intre 4 și 10 ani din viață, inutil, fără să profeseze nici o secundă în domeniile respective ca mai apoi să înceapă cariera de muzician într-un fel sau altul. E firesc ca muzica să fie un domeniu neserios în care să nu îți încurajezi copilul? Evident că da. Mai toată media judecă muzica și pe muzicieni aproape doar din perspectiva de can-can. Toate încrengăturile de cumetrii, pile, cunoștințe, relații căruia i se spune în mod eronat industrie muzicală românească privită realist și luată la bani mărunți nu reprezintă nici încredere, nici egalitate de șanse, nici predictibilitate profesională sau financiară. Tot “folclorul” care de multe ori este real care spune că fetele nu au nici o șansă dacă nu trec prin patul nu știu cui sau printr-o serie de paturi sau care spune că băieții sau orice alt jucător de pe piață mai întâi trebuie să dea acolo unde trebuie mulți bani ca după aceea să și-i recupereze. Și ca să închei pentru astăzi într-o notă puțin mai liniștită e foarte adevărată acea glumă în care se spune că muzicianul pentru a merge la un gig la care câștigă 50 de euro, trebuie să aibă o mașină de 500 de euro în care să transporte scule în valoare de 5000 de euro.

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (1)

Suntem in luna octombrie. In ultimii ani, România bunului-simț a mai căpătat o frustrare, o mare

nedreptate departe de a fi rezolvată nici acum după 4 ani. Despre Colectiv este vorba. Acel loc, acea adunare de oameni, acea tragedie are nenumărate fațete, nenumărate percepții și din capul locului mă plec cu respect față de suferința tuturor celor care in acea noapte au pierdut. Eu indrăznesc aici să leg tragedia de la Colectiv de neajunsurile, nedreptatea, nu numai lipsa șanselor dar și ingrădirea lor voită sau din neglijență sau nepăsare, generate de un stat (aparat administrativ) organizat doar spre nevoile interioare extrem de controversate, mimând de o perioadă prea lungă de timp grija și atenția către contribuabil și oricum nepăsător și cinic la consecințele acestor stări de lucruri. De 30 de ani asist dar și afectat la propriu, neputincios, la o caricatură. La un joc kafkian sau la o bătaie de joc generalizată pe care de mult o numim foarte greșit educație muzicală. O să admit că până la un punct in câteva locuri se face educație muzicală in mod corect și in concordanță cu vremurile pe care le trăim. Sunt puține aceste spații de bună practică iar ele sunt doar in mediul privat. Nu pe ele vreau să le scot in evidență cu toate că merită tot respectul nostru, unele dintre ele. Imi pot permite să spun că statul român prin atitudinea lui iresponsabilă și nepăsătoare față de educația și cultura muzicală, față de lipsa de interes in a crea un cadru propice legislativ și administrativ pentru

oamenii care activează in acest domeniu, mai ales al celor neinstituționalizați, că face discriminare profesională? O să vedeți că sunt multe argumente in acest sens. Despre discriminarea profesională nu prea se vorbește in România, dar ea există și in alte domenii, nu numai in muzică.

De acum 4 ani mi-au rămas in minte unele episoade ale circului mediatic care au urmat tragediei de la Colectiv. M-a frapat, spre exemplu, parada cu cătușe a patronilor de la Colectiv. Chiar credeți că oamenii aceia sunt niște demoni? După părerea mea oamenii aceia au investit in acel loc in primul rând pentru a sprijini o mișcare artistică și aici mă refer la rockul underground românesc. Apoi s-au lovit de hățișul nesfârșit de piedici pe care statul român le pune micului investitor și pe care le numește “măsuri de incurajare și sprijin a inițiativei private”. Taxe foarte mari, mediu ostil și foarte ostil in relația cu autoritățile, impunerea unor relații de tip interlop intre reprezentații statului și investitor prin frica față de o serie nesfârșită de controale care duc până la urmă spre faliment și astfel pentru promovarea șpăgilor, de fapt un fel de taxă de protecție, de fapt un fel de “tu ne dai nouă bănuțul periodic, iar noi ne facem că nu vedem banii negri sau gri, ocolirea unor obligații etc”. De aici neglijența față de măsurile anti-incendiu. Apoi despre motivul principal pentru care atât de mulți au fost prezenți in acea seară acolo? Un concert al unei trupe de muzică. Mai intâi că dacă acea trupă avea in spatele ei un pic de industrie acel spectacol nu ar fi trebuit să fie la fabrica Pionierul ci la sala Palatului (sigur o să zâmbiți) sau măcar intr-o altă sală de spectacol. Adecvată. Asta nu a fost posibil nici inainte și nici după Colectiv pentru că intrăm intr-o altă zonă. Preamărita industrie muzicală din România. De fapt o rețea de cumetrii, interese și mentalități comunistoido-medievale in care trupa Goodbye to Gravity nu a avut loc. Așa cum nu au loc multe trupe care chiar cântă in România. Nu vreau să vă consum prea mult din timp. Am să revin mâine cu continuarea.