Despre Eurovision 2019 sau TVR vs. EBU. Drumul de la 14 la 50 %

Cam 4 ore a durat show-ul de aseară de la Tel Aviv. Cu o istorie de peste 60 de ani, pornită de la ideea lui Sergio Pugliese de la RAI și promovată la EBU de Marcel Bezencon, având premiera pe 24 mai 1956, ESC, acum când vorbim, este și repudiat și aclamat și ignorat și criticat. A devenit mai degrabă o manifestare de imagine, tendințe, de bacșișuri politice sau declarații de bună vecinătate. Lupta impotriva discriminării se imbină cu accente de discriminare pozitivă, ca peste tot, cu cât se extinde industria, produsele devin din ce in ce mai populare, respectiv kitsch-oase, lipsite de conținut și de emoție. E un soi de contopire a mesajului, muzicii, imaginii in tendințe. Cu sau fără acordul nostru și cred că fără vreo mișcare de culise (dacă nu cumva sunt eu un pic cam naiv) sau ce ține de vreo teorie a conspirației, Eurovisionul, acest mainstream art-performing se duce spre promovarea unor tendințe. Nu pot spune că sunt de acord dar nici nu pot revendica in contextul actual vreo viabilă schimbare de direcție. Ceea ce resimt insă, nu numai la Eurovision, este nevoia unui anumit soi de echilibru. A nevoii de echilibru mai ales. Sigur că celebrăm diversitatea, asta insemnând că suntem cu compasiune și acțiune alături de mai multe și diverse grupuri minoritare aflate in tot felul de nevoi. Sigur că trebuie să fim conștienți de istoricul suferințelor din trecut ale acestor minorități și că, până la urmă, unele dintre ele nu și-au rezolvat nici pe departe nevoile dar nu putem să ignorăm grija și față de ceilalți, crezând că dacă ești majoritar, normal (cu toate că uneori trebuie să redefinești chiar și această noțiune) și dacă vrei doar să te simți bine și să te bucuri, eventual, de muzică bună asta te face superficial, neserios și mai puțin important. Iar când vorbesc de echilibru mă gândesc la manifestarea atât a normalului dar și a anormalului, fix așa cum il vedem fiecare, intr-un procentaj echilibrat. dar și la o echilibrare a raportului intre muzica și spectacol, intre formă și fond, fără ca de aici să ințelegem cumva vreo ierarhizare ci poate, ideal, de o imbinare cât mai fericită. Știu că in teorie sună bine, iar in practică e cumva utopic, dar la asemenea anvergură și la asemenea istoric, oamenii chemați să gopodărească acest produs trebuie să fie dintre cei mai pricepuți. Dacă mi-aș permite să dau un sfat celor de la EBU acela ar fi să urmărească un adevăr simplu. Eurovision este un concurs de cântece. Așa se numește, iar asta este in primul rând. Iar eu cred că puterea muzicii, dând intâietate competiției de valori muzicale, punând pe primul plan promovarea valorii muzicale, asta cumva de la sine va drena și echilibra toate celelalte tendințe, pentru că muzica in esența ei este un cod democratic natural. Show-ul de scenă dar și cel de televiziune
mie mi s-a părut excelent și foarte inovativ. cu toate că avem oameni foarte bine pregătiți pe la noi nu știu de ce dar nu cred in stare tvr-ul ca instituție să aibă capacitatea să producă un astfel de show.

Pe vremuri, pe la Cerbul de aur, când am eu asa impresia din avion, fără să cunosc instituția din interior cum că profesioniștii erau lăsați să-și facă meseria, exista și la noi valoare de televiziune, dar asta e o altă poveste. O să revin la TVR. Ceea ce vreau să adaug acum este legat de Ester Peony. Mai intai că ea, in sine și-a făcut treaba foarte bine. A cântat cât a putut mai bine (și chiar cântă bine) și și-a insușit partitura scenică. Doar că a avut două probleme. Prima și cea mai importantă lipsa unei piese mai bune. Ceea ce mă intrigă insă, când vine vorba despre calitatea piesei trimise de România este faptul că am identificat cel puțin 7 piese din finală sub calitatea piesei cântată de Ester Alexandra Peony. Aici nu că nu ințeleg, căci ințeleg dar asta chiar mi se pare frustrant să vezi

piese mai slabe ca a ta, vizibil, auzibil, chiar dacă știi că nici piesa ta nu e vreo lumină este destul de nedrept. A doua problemă este, iarăși lucru evident, faptul că pentru ea “pălăria” asta a fost un pic cam mare. E nevoie de un pic de antrenament ca să plutești pe la 30 de km altitudine. De fapt, problema României la Eurovision 2019 (ca și la 2018 dealtfel) nu a fost Ester Peony sau The Humans, anul trecut. Problema României de la Eurovision este instituția organizatoare, nu oamenii ci instituția și cutumele ei. Politizarea ei excesivă. Ierarhia instituției bazată pe alte criterii decât cele legate de performanța profesională. Inerția și dezinteresul care domină pe acolo. Rețeaua de interese, pile și cunoștințe. Celebrul PCR vechi de 70 de ani și mai bine. Păi altfel cum vă inchipuiți că a apărut filmulețul cu sustinerea referendumului pentru familie a Laurei Bretan fix in perioada selecției naționale. Căci diferența, ne place sau nu, asta a făcut-o. De aici și schimbarea atitudinii celor doi vloggeri, membrii ai comunității lgbtq care a dus la scăderea notei juriului, respectiv a coborârii Laurei Bretan din poziția de lider. De aici o mulțime de intrebări. Oare Laura Bretan era potrivit să fie expusă la un subiect atât de controversat având totusi 15 ani la vremea repectivă?
Oare nu cumva lipsa unui manager autentic a dus la un asemenea demers? Oare avem nevoie de

juriu internațional la selecția națională? Oare nu cumva homo vs hetero este o falsă problemă?

Sunt mai multe intrebări. Nu mă apuc eu acum să le dau răspuns pentru că nu sunt eu cel chemat să judec doar că, iarăși, un pic de cumpătare și echilibru din partea tuturor părților n-ar fi stricat. De aici și apariția lui Ester Peony. A fost ca o joacă de copii. Doi se bat și al treilea câștigă. Păi cum cine era al doilea? Păi Dan Popi cine?!?...pardon... Bella Santiago...ma scuzați...a fost fix ca in politică, asta să nu iși mai inchipuie cineva că mai este ceva sau cineva in afara politicii. Și dacă tot veni vorba de politică, de data asta de politică făcută prost de unii nechemați, de pe-aici, il avem pe don Gigel. Pe care partidul l-a plantat in comisia de cultură de la șparlament. Don Gigel, că tot e campanie și trebuia să bifeze la evenimentele partidului să se vadă că a contribuit și el cu ceva, susține din inălțimea profunzimii sale culturale cum că România citez “s-a făcut de râs” doi ani la rând pe banii poporului hămesit și că doamna Gradea ar trebui să-și dea demisia. Asta de pe urmă nu mi-ar displace cu toate că dacă nu se schimbă mentalitatea că e doamna respectivă sau altcineva e cam tot același lucru. Don Gigel nu cu amatorisme de-astea se rezolvă problema sau altfel spus dacă nu te pricepi, nu te băga. Despre Madonna pentru mine totul se reduce la un singur cuvânt. FALS!
EBU trebuie să redimensioneze și să recalibreze produsul. Trebuie să asculte vocea publicului care, iată, a votat deja pentru muzică. Pentru că Olanda a venit cu muzică și a câștigat. Pentru că Suedia a venit cu muzică și a fost pe podium. Inchei cu un mesaj clar din care, cea care au pierdut acest concurs, respectiv televiziunea publică din România ar trebui să aplice un lucru simplu pe care EBU, instituție democratică, la aplicat. La Eurovision votul publicului a fost 50% și nicicum altfel!
Cei care au urechi de auzit și ochi de văzut dar mai ales interes de construit poate văd , aud sau fac ceva. Altfel ne plângem, bifăm, cheltuim bani și ne critică Gigel!

Premiile Gopo 2019 sau diversitatea penibilului degradant

Stimați organizatori ai galei premiilor Gopo 2019,
Cu toate că nu sunt ardelean, uneori reacționez mai greu. Nu am avut timp să urmăresc transmisia tv de la acest eveniment. Ceea ce vreau să vă transmit, cu tot respectul sau cu toată dragostea, cum spune un handicapat inca in viață, sunt câteva observații zic eu constructive.
Ideea centrală este că, după părerea mea, pe lângă faptul că v-ați făcut de tot rahatul ați ratat un moment foarte propice pentru a indica discriminarea și marginalizarea reală a culturii muzicale rrome. Nici nu știu dacă se scrie așa, cu doi de r. Mi-e mai simplu și cu siguranță nu jignesc dacă ii spun țigănești. Iar asta ați făcut-o, din cel puțin unul din doar două motive pe care le intuiesc eu acum, poate mai sunt și altele. Fie dintr-o lamentabilă naivitate marxist-civică confundând cultura interlopă cu cea urban țigănească, ceea ce e grav, fie dintr-un interes pecuniar irezistibil venit ca un “sprijin” din partea șefilor celor prezentați, ceea ce mi se pare și mai grav. Este nepermis să asociezi o categorie profund dezavantajată și marginalizată, vorbesc aici despre comunitățile de țigani aruncați in stradă de primării, despre oameni băgați in aceiași oală, in care primari din secolul XXI ridică ziduri pe criterii etnice și sunt votați majoritar tocmai pentru asta, chiar dacă sunt hoți dovediți și condamnați, de către majoritatea etnică, despre oameni fără acte de identitate, despre oameni care nu au acces la educație, sănătate, muncă dintr-un noian nesfârșit de motive tradiținalo-istorico-sociale contradictorii cu o altă categorie trans-etnică, multi-milionară, cu propriile legi, cu propria ierarhie socială, cu propriile legi economice și morale căruia ii spunem lume interlopă, fără să știm prea bine, mulți dintre noi, cu ce se mănâncă treaba asta. A reieșit dinspre dumneavoastră, stimați organizatori, din punctul meu de vedere că, practic, ați promovat, de fapt, niște băieți cu Bentley-uri, cu ceasuri de aur sau de h-aur care fac parte, trăiesc, respiră in aceiași lume in care abuzul, discriminarea, bunul plac și sclavagismul, toate la un loc, sunt la ele acasă, adică in lumea interlopă, cea cu traficul de carne vie, cea cu traficul de droguri, șamd. Una e să-l fi văzut pe Caliu pe scena dumneavoastră, sau 10 prăjini sau alte elemente care chiar puteau exprima cu adevărat autentic cultura gipsy, ca să-i zic așa. Din păcate domniile voastre, repet, dintr-o naivitate poetic-marxistă, dintr-o patimă nebună de a vă promova cu orice preț prin scandal sau dintr-o socoteală financiară mult prea pragmatică, ați reușit să aruncați in derizoriu un festival care incepea să devină prestigios și v-ați bătut joc de o clasă socială pe care ori n-o ințelegeți, ori vă e indiferentă sau poate și una și alta. Una e Fărâmiță Lambru și cu totul altceva e Florin Salam. Penibil și degradant!

Despre discriminare și lipsa egalității de șanse din muzica românească (1)

(foto: colecția Costică Acsinte)

Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...

Mă deranjează când constat că violența domestică are niște cote alarmante in România, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că sunt sute de oameni in țara asta, care s-au ocupat cu muzica și care, după o vârstă, n-au de nici unele. Nu au pensie, nu au asigurare medicală și pur și simplu sunt aruncați la gunoi.
Mă deranjează când constat că lipsa unei culturi primare de la nivelul intregii societăți din România pune sub semnul antagonismului credințe, orientări sociale sau sexuale, comunități de limbă sau profesionale, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că educația muzicală e la pământ și mai ales, atâta cât e, este profund nereformată, fiind poate singurul domeniu din educație car a rămas la nivelul anilor 50’și ca urmare a acestei stări de lucruri sute, poate mii de copii și tineri ba renunță la vocația pe care le-a dat-o Dumnezeu, ba se incurcă in ițele unei lumi muzicale pline de piedici, nedreptăți, a unei lumi muzicale care e mai rău ca o junglă (in junglă sunt reguli), unde mulți ba eșuează, iar alți in mod evident emigrează.

Ceea ce vreau să spun este că și pe mine ca și pe mulți alții, mă deranjează marile teme, unele dintre ele istorice, din mult prea bogatul opis al discriminărilor de tot felul din societatea umană, dar ceea ce mă doare cel mai tare și mi-aș permite să-mi acceptați, este lipsa cruntă de egalitate de șanse din educația, cultura, tradiția, relațiile socio-profesionale legată de muzică și muzicieni, mai ales din cauza faptului că nimeni nu se sau s-a preocupat de asta. Până și faptul că multora li se pare că este un subiect neserios, de subsol, lipsit de interes, mi se pare discriminare. De ce?
Pentru că spunem bla-bla-uri despre diverși artiști cum că ar fi legende, nemuritori, de neegalat, ne mândrim cu ei, iar ei, un exemplu, unul dintre ei, la bătrânețe nu avea bani să-și poate face insulina la un medic (deh, nu avea asigurare medicală) și și-o făcea singur, sau altul a murit singur, in casă fiindu-i descoperit cadavrul după vreo 4 zile, intr-o adâncă sărăcie. Ambii legende, ambii aplaudați de zeci de mii de spectatori de-a lungul a zeci de ani. Un tânăr arată un potențial muzical fantastic. Un alt tânăr este foarte priceput in ale calculatorului, iar altul arată o foarte mare aplecare spre științele financiare sau din domeniul justiției. Ultimii trei au calea deschisă in a se dezvolta. Primului, in schimb, ii trebuie o chitară sau dacă e la stat, primește o vioară din patrimoniul filarmonicii pe care n-ar putea cânta nici câinii, deci trebuie să-și cumpere. Apoi ii trebuie o sală de repetiție pe care iarăși o plătește și niște lecții tot plătite pentru că statul român nu e interesat să facă educație muzicală pop-rock-jazz până la nivel universitar și acest nivel universitar fiind apărut de curând. Tânărul muzician talentat din România trebuie ca inainte de a câștiga bani din meseria lui să aibă bani pentru instrumente, știință și laborator. Asta la nivel de bătrâni și tineri. Pe la mijloc, când ești in activitate, lucrurile merg cam așa, circula și o glumă: Car niște scule de 5000 de euro, cu o mașină de 500 de euro ca să mă deplasez la un concert unde câștig 50 de euro. Și astea sunt doar câteva exemple. Pe de altă parte mentalitatea majorității românilor este tributară unei atitudini lipsite de respect față de cel care practică meseria sunetelor. Nu odată de-a lungul timpului prostituția, vagabondajul, incultura sau lipsa de civilizație fiind deseori asociate cu statutul de muzician profesionist. Nu in ultimul rând sunt profund inegale și discriminatorii următoarele situații:

- Politica de difuzare a radiourilor private orientată spre interese de grup, inchisă și

netransparentă
- Politica de difuzare a televiziunilor specializate și a emisiunilor tv care folosesc in desfășurător formații sau soliști muzicali, deasemenea fiind orientate spre interese de grup, inchisă și netransparentă

- Mentalitatea majorității mediei care asimilează prea ușor și prea des muzica cu ideea de cancan

- Modul total netransparent și umilitor in care diferiți organizatori de festivaluri aleg trupele sau cântăreții care urmează să evolueze pe scena

- Modul total părtinitor și umilitor in care diferite cluburi și locații cu muzică live tratează in general colaborarea cu artistul

- Inexistența unei deontologii profesionale a unor reguli de piață care să regleze competiția pe baze meritocratice și nu pe dumping sau cumetrii

Sunt acestea ,oare, suficiente argumente pentru a considera lipsa egalității de șanse in mediul muzical românesc fie el privat sau public (nu mai vrea să inșirui nedreptățile și neajunsurile din instituțiile muzicale publice) ca fiind un fenomen serios? Demn de luat in seamă? Eu cred că da și ca mine cred că sunt mai mulți. Numai că cineva trebuie să se ridice și să arate cu degetul și să zbiere. Am să fac eu asta și nu pentru că n-am ce face ci pentru că mi-a ajuns până peste cap, mai degrabă nepăsarea decât deja tradiționala lipsă românească a egalității de șanse din muzică.
Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...voi reveni.

La Eurovision a pierdut România. S-a bătut singură.

Aseară la televizor, pe tevere1, am văzut un spectacol despre România. Am reținut câteva nume. Linda Teodosiu, Bella Santiago. Două leoaice care cântă de te dau de pereți. Super tari. Aseară erau amândouă foarte relaxate. Probabil ușor dezamăgite. Ele știu cine sunt. Traiectoria lor nu va fi impiedicată de butonările teveristice. Sunt deasupra aceestor rahaturi. Așa cum e și Alin Dincă și al său Trooper. Băieții sunt foarte tari. n-au nici ei treabă cu gradenele, marinele și alte iuliane pesedisto-teveristice. In prim-plan au fost două fete. Alexandra Crețu alias Ester Peony și Laura Bretan. Alexandra este talentată, are personalitate, cântă foarte bine. Numai că ea a fost bila aceea de la biliard care intră și e lovită indirect. Ea a câștigat pentru că nu s-a dorit să câștige altcineva. Pe de altă parte dacă va avea șansa să treacă de semifinale la Tel Aviv va fi undeva la mijlocul plutonului. Sper să mă inșel. am mai spus-o. Sigur iși face o super promovare. Dar oare merita fata asta de 25 de ani să constate că a câștigat și din cauza mizeriei din instituția organizatoare? Eu cred că nu merită. Așa cum nu merită o expunere cu mult peste forțele ei. Și aici nu e vorba nici de talentul ei, care e clar și nici de valoarea piesei care e ok. La Eurovision e o altă ligă cu alte unelte și alte nevoi și aici forțele Alexandrei și a celor din jurul ei sunt depășite. E opinia mea și din păcate vom constata ca și in alte dăți impotența teveristică. In ceea ce urmează vă spun din capul locului că sunt oarecum subiectiv și imi asum. Am cântat și am repetat cu Laura Bretan in ultima perioadă. In cei 35 de ani de meserie mi-a fost foarte rar dat să intâlnesc și să simt, pe viu, forța unei exprimări artistice care vine din altă parte. Necuantificabilă științific dar resimțită plenar spiritual. Laura Bretan, cum imi place mie să spun, e lovită de geniu și nu exagerez cu nimic când spun asta. Mulți o știți de la Românii au talent unde contează doar votul publicului și unde evident a câștigat. Asta aici la noi. Lumea intreagă insă o știe de la America got talent și chiar o știe toată lumea. De această unealtă avea și are nevoie România ca brand la un eveniment gen Eurovision. Evident, pe lângă piesă cât mai bună, interpretare cât mai bună și punere in scenă inspirată. Dacă putem vreodată spera la vreun Eurovision adus in țară cu aceste elemente putem face treaba asta. Merită oare fata asta care in curând face doar 17 ani să fie declasată, de fapt, de doi băieți, vloggeri influenceri care acum câteva luni spuneau ceva iar acum au făcut altceva? De ce? Pentru că intre timp Laura s-a exprimat intr-o speță foarte politică. E ok să i se dea un vot de blam incurcându-se merele cu perele? O să-mi spuneți ca da, că până la urmă asta se intâmplă tot timpul. Da, ok numai că la 16 ani dacă ți se intâmplă asta in țara pe care tu o iubești nemărginit, după ce a mai mare industrie intreagă in frunte cu David Foster te aplaudă la scenă deschisă, cam iți vine să iți bagi picioarele pentru că e profund nedrept și dezamăgitor. Problema cea mare aseară a fost a organizatorului. Adică a tevereului. Cât de bâtut in cap să fii să propui pondere 14 % a publicului, tu care ai nevoie de expunere, de audiență, de bani din publicitate ca urmare a audienței? Tu ca marketing dai principalului tău exponent, publicul care te urmărește ți practic iți bagă banii in buzunar, ii dai doar 14%? Pentru ce pui 2 vloggeri intr-un juriu de 6 persoane? Nu iți ajunge unul singur? Și nu te gândești să ai un anume echilibru ca pondere in acel juriu? Sau vrei să arunci cu rahat in ideea de juriu internațional și o faci așa la mișto? Concluzia este că aseară a pierdut toată lumea. Au pierdut prezentatorii pentru că lis-a băgat in gură texte care nu mai mergeau nici când era bunica fată. Au pierdut oamenii care s-au uitat la tevere1 și care au injurat la final promițându-și că nu se ai uită. A pierdut tevereul ca instituție care ușor se pregătește de statutul de televiziune de scară de bloc. A pierdut Alexandra pentru care Tel Aviv-ul este o pălărie prea mare. A pierdut Laura pentru care România este o mare dragoste. Și nu in ultimul rând a pierdut, incă odată, din nou și din nou România, așa cum pierde mai tot timpul pentru că iși dă cu stângul in dreptul. Am zis că n-o să comentez dar nu m-am putut abține. E nasol să pierdem așa la nesfărșit pentru că nu avem puterea de a ințelege că trebuie să ne facem curățenie in ogradă. Și da. Totul e politic. In primul rând arta. Cine nu știe sau nu e de acord cu asta il rog, cu tot respectul, să se documenteze.

Egloga Mioriței cu happy-end

Egloga o piesă pe versurile regretatului poet George Țărnea

Acum 2 ani postam acest montaj pe baza unui cântec pe care l-am compus pe versurile regretatului poet George Țărnea. La vremea respectivă eram după o efervescență civică nebănuită și neobișnuit de puternică. Reacția străzii a speriat puterea dar nu a făcut-o să renunțe la agenda propusă. Reacția de atunci a străzii, dar și cea care a urmat de atunci, nu a făcut decât să treneze punerea in aplicare a intregii operațiuni, iarăși, in premieră pentru România. De fapt, rădăcinile a tot ceea ce se intâmplă de 2 ani și ceva incoace sunt foarte vechi, iar increngăturile sunt și complicate și adânc infipte in societatea românească, cea care s-a fracturat, s-a impărțit atât de profund incât nu există nici o cale de aplanare, sau cel puțin, in acest moment nu a fost găsită. O parte a problemei este legată de felul in care societatea românească s-a așezat după 1989. Ceaușescu a fost deposedat de putere, după cum bine știm, in primul rând din cauza ințelegerilor făcute la nivel foarte inalt, peste capul lui și al României, ințelegeri făcute in afara țării, de marile puteri, ințelegeri care au fost sprijinite intr-o măsură hotărâtoare din interiorul țării de non-combat-ul instituțiilor de forță față de operațiunea pornită din afara țării dar și de acea combinație teribilă de revoluție, lovitură de stat, operetă tragică cu morți și răniți reali care au fost necesari ca și costuri colaterale pe de-o parte la validarea internațională a actului in sine dar și la manipularea unei populații parcă ieșite din evul mediu, infomentată, despuiată, fără informație, inspăimântată și de aici extrem de ușor manipulabilă. Rolul extern mai mult sau mai puțin executiv s-a oprit undeva prin 26-27 decembrie 1989. De aici, mai ales după execuția cuplului dictatorial, tot contextul aparatului de stat de sub dictator a fost preluat de către Ion Iliescu, un om neconflictual, dispus dialogului, respectiv masiv dispus compromisurilor de orice fel, in dorința sa și a celor aliniați la comanda sa de a-și valida și impământeni puterea discreționară cu imagine de democrație originală in România, dar și un om cu adânci reflexe de luptă de clasă cu o pricepere rafinată a tipului de conducere, de fapt de stăpânire, prin dosare, prin șantaj prin presiuni de orice fel, dar și prin compromisuri nesfârșite, evident cu condiția supunerii sau sprijinului total și necondiționat. De aici, dar și din practica tipului de politică comunistă a celor 45 de ani anteriori, s-a asezat și oficializat neoficial, ca să zic așa, ceea ce se intampla și inainte de 1989. De unde până atunci era băgat sub preș de ochii și știința dictatorului care , vezi Doamne, nu știa sau se făcea că nu știe, după 1989 a devenit ipocrizie la scară de politică de stat. Mă refer aici la minciună și furt. Până in 1989 foarte mulți furau la toate nivelurile. De la pâinea, salamul sau rulmenții scoși fraudulos din intreprinderi cu colaborarea portarului și până la dosirea sau completarea unor sume importante de pe lângă, de exemplu, veniturile intreprinderilor de import-export ale României socialiste, de fapt firme in toată regula făcute cu banii statului (de fapt cu banii nimănui sau ai tutulor, ai intregului popor cum ni se băga pe gât) de unde potentații ciuguleau, sau toată acea poveste a raportărilor unor sume sau a unor cantități in pofida faptului că in realitate erau cu totul alte sume sau cantități. Ce au făcut foștii potentați ai regimului? E simplu. Pe de-o parte au pus stăpânire in toate felurile și prin toate mijloacele pe ceea ce, până atunci, iarăși ipocrit și pervers era numit al intregului popor. Au destructurat, au furat, au confiscat aproape tot ce deținea statul român și au transferat in buzunarele proprii. Asta este o primă chestiune foarte importantă. Au făcut asta impreună, mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină informație, cu mai multe sau mai puține avantaje, intreg corpul așa zișilor politicieni care cu toții s-au perindat pe la butoanele acestei țări. Că s-au numit social-democrați, democrați, liberali, țărăniști cu toții sunt parte mai mult sau mai puțin a acestui jaf generalizat, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință, dar cu siguranță fără conștiință. Problema cea mare este că nu numai politicienii cu acte au furat și mințit. Alături de ei, sprijinindu-i total, o bună parte a societății românești s-a mufat la ceea ce am putea numi marea descurcăreală, tot acest fenomen pătrunzând până in cele mai profunde straturi ale societății românești, ajungându-se inclusiv până la numirea unei simple femei de serviciu de școală generală pe criterii pcr-iste. Nu, nu e vorba de sigla partidului comunist. Este titulatura de slang urban, de ceva despre care știe toată lumea dar nu scoate nimeni nici o vorbă despre. Pile, cunoștințe, relații. Au fost oameni și inainte și după care s-au inchinat de voie sau de nevoie la acest adevărat zeu al României care este acest pcr. De aici toate ințelegerile de la nivel mic sau mare fie din teritoriu, fie de la centru. De aici intreaga polarizare a unui electorat captiv in acest sistem pcr-istic. De aici și sprijinul larg, de masă, a acestei puteri instituite la nivelul intregii țări care nu ține cont nici de doctrine politice, nici de principii morale sau etice, nici de orientări politico-administrative spre binele sau prosperitatea publică. Intr-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin de-a lungul primilor 25 de ani intreg fenomenul incă nu ajunsese să iți explodeze in față. Rând pe rând, Iliescu, Constantinescu, Năstase și toți cei care i-au susținut și au prosperat cu ajutorul lor au reușit să țină sistemul cât de cât in frâu și oricum să-l țină departe de agenda publică. toată lumea știa că se fură in România, dar in mare măsură era un soi de omerta de stat, pe de-o parte să se mențină nivelul de manipulare a publicului și pe de altă parte să se poată spoi cât de cât imaginea de țară democratică și aptă de a deveni membră a NATO și a UE. Toată vrăjeala asta nu a ținut in fața oficialilor celor două instituții. Motivele pentru care România a fost acceptată in Nato și UE sunt altele decât acest “balet” al autorităților din România. Ulterior celor două aderări, planul partenerilor noștri a fost să diminueze pe cât posibil această verigă slabă de securitate care este corupția. Au căutat și au găsit, să le zicem cârtițe, din interiorul sistemului care să trădeze sistemul și să se pună in serviciul destructurării acestuia, construind o alternativă. Asta s-a intamplat din 2007 incoace, cu precădere după 2010, mai ales. A inceput practic o altă operetă, o altă punere in scenă. Aceea a incarcerării marilor corupți. Spun operetă pentru că voit sau nu, dosarele s-au făcut mai tot timpul la comandă, iar acest aspect a contribuit din plin la situația actuală. O operațiune gen Mani pulite, ca cea din Italia anilor 90’ probabil că ar fi avut darul să lămurească cel puțin pentru o vreme lucrurile. Din păcate inclusiv această destructurare a unui sistem profund corupt a fost făcută tot cu instrumente foarte discutabile și aici nu vorbim de partea strict executivă ci de cea de coordonare și chiar de comandă. Nu poți destructura un sistem bolnav, punând in loc un alt sistem la fel de bolnav dar poate mai sofisiticat. Nu poți să-i bagi la pușcărie, spre exemplu, numai pe adversarii tăi politici, sau pe corupții lor și pe ai tăi să-i mângâi pe creștet și să le creezi in continuare facilități. La un moment dat s-a trecut și de asta, iar când vânarea a ajuns doar pe mâna profesioniștilor ieșind oarecum de sub tutela factorului politic, intreg sistemul a făcut corp comun la modul de “corb la corb nu scoate ochii” și a declanșat ceea ce putem numi restaurația. Primarul, consilierul, deputatul, senatorul, ministrul sau șeful de partid ajunseseră la un moment dat la o presiune maximă fiind hăituiți de procurori, servicii secrete, judecători. Nu mai semnau nimic, nu mai vorbeau nimic, le era frică și de umbra lor. Toată această masă de influență avea nevoie de cineva care să le verbalizeze gândurile, cineva care să le satisfacă dorința de răzbunare. La fel s-a intamplat și in 89’ atunci când vroiau cam tot aceiași palate și averi dar nu le puteau face de frica lui Ceaușescu. In 1989 a apărut Iliescu cel care le-a dat liber la furat. De data asta “Mesia” a fost Liviu Dragnea, cel care mai intai a intrat pe sub pielea fostului său profesor, Petre Roman, pe care l-a convins cu lacrimi și bancnote, de atașamentul său profund și care mai apoi i-a dovedit lui Traian Băsescu că este un aliat de nădejde din teritoriu, adică aduce bani și voturi la greu și care mai apoi a sărit pârleazul senin la “adversari”, adică la pesedeu unde a fost primit la fel de entuziast din aceleați motive, de bani și voturi. Liviu Dragnea a intors două pagini foarte importante in istoria recentă a României, ca ne place sau nu. Ambele noi, dar previzibile, pentru cei care știu să dea diagnostice potrivite in socio-politica românească. Prima pagină se numește domnia baronilor. Pentru prima oară, după debarcarea lui Victor Ponta de la șefia guvernului(cu largul spijin la prietenului Liviu) și mai ales după alegerile de cu un an mai târziu Liviu Dragnea intâiul baron al României a proclamat republica baronială România și la adăpostul aceleași minciuni, ipocrizii, manipulări a inceput asaltul impotriva celui sau celor care vreme de câțiva ani buni le-au chinuit viețile lui și celor ca el. A inceput asaltul impotriva instituțiilor statului și a tuturor reprezentanților acestora care nu răspundeau la comanda lui. De data aceasta corupția, corupții, infractorii și-au pus poalele in cap pentru că s-a renunțat la păstrarea aparențelor, la păstrarea regulilor jocului. S-au pus in loc două proceduri. Prima, o manipulare grosieră, la care din păcate mulți concetățeni fără cultură politică achiesează. Statul paralel, influența distructiva a unor străini inamici țării, capitalismul și occidentul opresiv și decăzut. Iar a doua, pe lângă promovarea celei mai de jos garnituri de conducători din istoria statului român, cu accente de analfabetism funcțional sau atitudini de interlop sadea, este domnia bunului plac explicit. De ce facem asta? Pentru că putem, da? Cam asta e structura. Demnă de evul mediu. De la iobag până la aristocrat. De la soldat până la rege. De la dascălul de țară până la mitropolit. A doua pagină pe care Liviu Dragnea a intors-o insă, pe care nu a estimat-o corect sau deloc, este cea a activării societății civile care a venit la pachet cu prima, la fel de radicală dealtfel. Ați auzit probabil din ce in ce mai des in ultima vreme cum că “Dragnea ne-a unit”. Simplificând foarte tare cam asta s-a intamplat. Și aici lucrurile au niște rădăcini. Mai intâi așezarea diasporei și dimensiunea ei de prin diverse țări ale Europei. A trebuit să treacă niște ani ca românii care au plecat, să ințeleagă mai bine sursa ordinii și bunăstării occidentului de care suntem cu toții atrași. Sursa e simplă. E vorba despre modul de viață. In care trebuie in mod conștiincios și voluntar să iți faci treaba bine la serviciu, să respecți autoritatea și semenii, să arăți politețe și bun-simț, deci să respecți reguli. Astfel diasporenii și-au schimbat mentalitatea și implicit o schimbă și ei pe a celor apropiați pe care i-au lăsat vrând-nevrând pe-acasă. Apoi, odată cu inmulțirea investițiilor străine și intrarea capitalului premium prin companiile multinaționale, s-a creat o altă pătură socială care a atins oarecum pragul critic de influență. Angajații acestor structuri peste care au trecut intre 10 și chiar 20 de ani și care s-au obișnuit cu totul altfel decât acel pcr omniprezent din anii 90’. Toată această faună formată din angajații din multinaționale, oameni implicați in structuri civice dar și o pătură din ce in ce mai numeroasă de antreprenori, toți aceștia, luați deopotrivă au ajuns la o dimensiune la care incep să poată face diferența. Nu in ultimul rând mai trebuiesc luați in seamă numărul crescând al tinerilor care aleg să studieze in afara țării dar și a celor care lucrează in structurile administrative europene. Intreg acest corp, nu numai că a fost activat de monstruozitatea celor propuse de regimul Dragnea, dar l-a și coagulat, l-a și unit și dacă pot face o predicție, până la urmă previzibilă cumva, ii va și pune capăt, il va sfârși. Iată-ne ajunși aici. Iar asta trăim azi. Pe de-o parte o societate construită medieval, indiferent dacă e cu device-uri sau automobile de ultimă oră, profund a-culturală, profund inupgradabilă la noile trend-uri sociale și politice dorind doar să păstreze ordinea respectivă, iar pe de altă parte un val venit evident, ca intotdeauna in istoria noastră din afară, dinspre vest care vrea o țară ca modernă, prosperă, corect admnistrată. Aceste două corpuri sociale sunt ireconciliabile pentru că sunt in mod natural in contradictoriu și nu pot supraviețui unul lângă celălalt. E care pe care. E caftanul versus fracul. E noi contra ei. In mod sigur se va face schimbul puterii la finele lui 2020 doar că asta nu va rezolva problema. Sunt două mari semne de intrebare. In cât timp va reuși noua orientare, noul mod de a face politică și administrație să schimbe in profunzime actualul sistem astfel incât să fie credibil și eficient? In cât timp noua ordine va reuși să diminueze două aspecte fundamentale care , e drept ne-au salvat de multe ori in istorie, dar care ne frănează foarte mult progresul. O iau de jos in sus. Mai intâi e vorba despre obișnuința umilinței care distruge critica și reacția unei opinii publice necesare in echilibrul puterii și apoi neseriozitatea autorității prin care se generează o tendință de interpretare excesivă a legii și chiar ignorarea ei. Acesta sunt după părerea mea examenele cele mai importante ale valului de oameni noi din politica românească.
Egloga, acest cântec de la care am pornit este suma tuturor acestor gânduri și apăsări. Este o veșnică repetiție pe care dorim s-o incheiem. Este , dacă vreți o speranță, ca o “Mioriță” cu happy-end.

La centenar birjar! (II)

O tradiție profundă in România și la români. Plecarea din țară. E o tradiție veche de cel puțin 159 de ani de când România există de facto și de 140 de ani de când există de iure. Păturile instărite ale societății iși trimiteau copii la școală. Unde? In Occident. Până in 1945 românii plecau din țară fie la studii, fie in călătorie cu precădere in Occident. La această idee trebuie adăugat faptul că a existat o mișcare destul de importantă, mai ales in Transilvania incă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea dar și in prima jumătate a secolului XX. Aceea de emigrare in Statele Unite ale Americii. Fie legat de febra aurului, fie legat de scăparea de sărăcie, visul american a existat și la români incă din prima sută de ani de existență oficială a statului român. După cel de al II-lea război mondial și inscăunarea la putere, in România, a regimului dictatorial-comunist predilecția către plecarea in Occident a căpătat valențe noi. Dintr-o orientare la niște cote de interes medii spre mici, această idee, această orientare, această dorință a inceput să se accentueze in primul rând datorită interzicerii părăsirii țării sau dacă nu, a manifestării unui control extrem de riguros al acestei chestiuni. Au fost perioade când obținerea unui pașaport simplu de călătorie era un prvilegiu rezervat doar potentaților timpului. Asta a creat o frustrare și s-a transformat in “fructul oprit” ceea ce a mărit consistent interesul.
Un alt factor care a mărit interesul a fost și contradicția dintre propagandă și informațiile care veneau despre acest mirific occident. Atâta vreme cât le spui oamenilor oficial, la televizor că occidentul este decadent, că oamenii mor de foame pe străzi, că sunt exploatați și terorizați, iar pe de altă parte vin informații “de la om la om” că de fapt nu numai că totul e foarte normal, dar mai tot ce aici e interzis, acolo e permis și mai ales că poți fi liber să faci cam ce vrei, asta devine, iarăși, un factor care a creat frustrare și evident mărirea interesului. Mai sunt trei aspecte care au transformat interesul in disperarea de a pleca. Mai intâi odată cu falsa deschidere pe care Ceaușescu a creat-o la sfârștiul anilor 60’, inceputul anilor 70’ informații, imagini, diverse produse au intrat in România. Făceam colecții de pachete de țigări sau ambalaje de gumă de mestecat sau ciocolată, goale, pentru că erau foarte arătoase spre deosebire de cele autohtone similare, a existat o mică industrie de trafic de filme pe video pe care oamenii le savurau nu numai datorită acțiunii filmelor respective ci și pentru a vedea mașini, haine, magazine din același Occident la care pofteam și visam cu toții și evident că ne uitam cu jind la toți cei care reușeau să ajungă pe acolo. Tot aici mai trebuie adăugat un aspect important. S-a murit pentru asta. S-a murit mult. Oamenii erau vânați la frontiere, iar dacă nu erau uciși erau infundați in pușcării. După 90’ nu s-au schimbat prea multe pe la noi doar că oamenii au putut pleca mai ușor. După aderare, in 2007 a devenit un fenomen de masă. Nu s-a mai plecat doar la studii sau de plăcere. S-a plecat și se mai pleacă in continuare mai ales din cauza nevoii unui salariu mult mai bun, adică din dorința scăpării de sărăcie. In zilele destinate votării ultimului referendum au fost infinit mai mulți tineri la târgul universităților decât in secțiile de votare, ceea ce inseamnă mult. Ca frecvență a plecării suntem imediat după Siria, țară mistuită de ani buni de un violent război civil. In România războiul nu e violent dar e de mult. Este războiul lui Brâncuși, Enescu sau Caragiale. Este războil lui Eliade, Cioran sau Ionescu. Este războiul a milioane de victime care nu li s-a permis să trăiască, să se exprime, să se dezvolte ca români pe teritoriul statului acesta vechi de doar 159 de ani. E o tradiție in România și la români. Aceea de a pleca din țară pe care mă indoiesc că o vom sărbători de acest centenar.
Așa cum probabil nu vom comemora eroii care au căzut la frontiere pentru a fugi de acest marasm. La centenar birjar!

La centenar birjar (I)

România, români, românește.
Cuvinte incărcate de emoție și rațiune. Dar pândite și de patimi sau dimpotrivă, de persiflări. Realități pline de frumusețe și ințelepciune. Dar și imagini distorsionate de manipulări, jocuri de culise sau propagandă deșănțată. Reprezentări pentru care mulți s-au sacrificat suprem sau și-au dedicat viața, spiritul, munca, totul. Dar și reprezentări fățiș sluțite sau chiar aruncate la coșul istoriei pe un șervețel folosit sau poate mai grav sau trist in numele cărora s-au văzut siluite generații după generații ori s-au făcut crime in masă. Facem parade militare, părinții duc copii să vadă tancurile, rachetele și elicopterele de atac făcute pe bani mulți, să omorâm sau să schilodim alți părinți și copii pentru interesele și buzunarele altor părinți sau copii care promit părinți copiilor sau copii părinților cu condiția să apese pe tragaci in numele cuvintelor, realităților sau reprezentărilor respective in spatele cărora sunt, de fapt, intotdeauna niște interese și buzunare. Sărbătorim ipocrit o realitate deformată pentru că nu reușim să asumăm ideea că fără rău binele n-ar exista, iar fără minciuni, adevărul nu ne-ar satisface. Românii se intâlnesc cu România pe strada 100 colț cu uniunea europeană, vis-a-vis de stabilimentul rusesc și pierd sau strică românește vise, nevoi, speranțe până la difuzarea următoarei telenovele sau până la următorul țunami de fum al grătarelor. Centenarul românesc este o masă lungă de nuntă la care stau la taifas Brâncuși și Vasilica lui Dăncilă de la Videle, Salam luat la braț de Eliade, Cioran bând aldămașul cu Miki Șpagă sau Ioan Aurel Pop valsând duios imperecheat cu Lucian Boia pe muzica ingânată la jalnica chitară a lui Ludovic Orban,
România, români, românește.
Transcendență prin nepăsare. Excelență cu notă proastă la purtare.
(foto: colecția Costică Acsinte)

Milcofismele referendumului

Harta României arată foarte bine. Pentru cei care au ochi să vadă se poate observa cum dosul, spatele, este orientat spre dreapta și botul, fața este orientat spre stânga. Mă refer la punctele cardinale. În dreapta este estul, iar în stânga este vestul. Cred că, întocmai ca și harta, românii și-au dovedit orientarea și sexuală și cardinală și religioasă și politică și geografică la acest referendum.
1. Cele mai importante, după părerea mea, sunt comunicatul Coaliției pentru familie și in paralel comentariile oficiosului rusesc Sputnik. Le-am asociat pentru că sunt asemănătoare. Ceea ce ințeleg eu din acest comunicat și din acest comentariu:
"Nu v-ați calificat tavarășci. Dacă vedeați că nu vine omul să voteze trebuia să trimiteți consilierul și preotul la el acasă să-l aduceți la cabina de vot, iar pe drum să-i explicați cum să voteze. Iar apoi, dacă nici așa nu erau suficiente buletine de vot in urnă trebuia să completați. Trebuia să vă descurcați. Nu așa am așteptat de la voi. Toarășul e nemulțumit și ne-am dat seama că nu ne putem baza pe voi. Nu sunteți destul de hotărâți. Da sfidania"
2. PSD-ul se urca pe coama acestui val dacă referendumul avea succes. Spuneau că poporul strâns unit in jurul partidului a votat declarația de independență față de oricine și oricine să mai tacă. Dragnea folosea această trambulină, acest podium in a-și legitima înălbirea și a-și manifesta nevinovăția și poate, poate, putea candida apoi la președinție. Așa, prin personaje secundare au dat vina pe biserică, au înșirat bla-bla-uri ieftine, dar în interior taberele își ascut săbiile pentru că, de fapt, pentru cine are ochi și urechi, boicotul este și anti-psd. Livache, iarăși nu ți-a ieșit!
3. PNL-ul mi se pare cel mai mare perdant al acestui referendum. Orban s-a dus cu surle și trâmbițe să voteze fiind convins că referendumul va avea succes. Acum sunt voci in partid care ii reamintesc dezacordul față de poziționarea alături de pesede. Inclusiv lipsa de caracter. E o ipocrizie să spui că fiecare penelist poate vota după propria conștiință și apoi să te manifești in fața camerelor de luat vederi că tu susții familia tradițională și referendumul. Lipsă de caracter, ipocrizie, mimare a opoziției față de pesede, trocurile din teritoriu, arată un partid care nu e de fapt de opoziție, foarte nehotărât, lipsit de decizie, tributar vechilor reflexe useliste, pediste, feseniste. Pun în aceiași paranteză, pentru că s-au comportat ca între paranteze, atât PNL dar și PMP și UDMR. Partide și politicieni care au încercat să profite după prezumtivul succes al referendumului. V-ați arătat adevărata față iar oameni văd, sper însă să nu uite.
4. Nu știu ce procent îl putem pune pe seama absenteismului. Acest aspect face subiectul analizelor sociologice, politice, psihologice. Absenteismul de la treburile cetății cred că rămâne o problemă serioasă chiar dacă în ultima vreme românii au arătat o apetență foarte crescută de civism și exprimare socială față de acum șapte sau opt ani, de exemplu. E foarte important ca noile formațiuni politice apărute și organizațiile civice să convingă cât mai mulți oameni că viața personală a fiecăruia dintre noi e strâns legată de problemele societății în care trăim. E mult de lucru aici.
5. Se pare că boicotul a fost cartea câștigătoare în toată această poveste și subliniez încă odată faptul că boicotarea unui vot, pe lângă faptul că nu este absenteism, presupune tot o atitudine democratică. Voința manifestă a boicotului este respingerea în sine a ideii votului respectiv. Referitor la acest aspect aș vrea să adaug faptul că nu există nici o dezbinare în sânul poporului așa cum apocaliptic gândesc sau comunică unii. E normal să fie dezbatere și confruntare de opinii. Ne-am săturat de unanimități și tătuci care să se priceapă la tot și toate. Confruntarea de idei e sănătoasă cu condiția să fie constructivă, bazată pe argumente logice și să pornească de la bune intenții.
6. Felicitări Ro+ dar mai ales USR. Au fost singurele formațiuni care au avut curajul să se poziționeze de la început într-un singur fel. Ferm și cu argumente. Fără atacuri nepermise dar cu acuitatea prezentării tuturor aspectelor negative sau discutabile. USR-ul ca partid parlamentar s-a dovedit SINGURA formațiune politică de opoziție. Se dovedește incă odată și prin acțiunile lor de prin primării, din parlament, cu succesul foarte important al campaniei Fără Penali, cu succesul foarte important al delegării a 12000 de reprezentanți la secțiile de votare și a monitorizării atât de exacte a acestui referendum că pe de-o parte a trecut, ca partid, examenul maturității și pe de altă parte și foarte important faptul că sunt singura opoziție reală dpdv politic din această țară.
7. În România ultimilor ani, cu precădere a ultimilor doi ani, simțul civic, exprimarea socială, participarea la treburile cetății sunt din ce în ce mai pregnante. La acest referendum mai intâi că în majoritatea lor oamenii au arătat adevărata atitudine creștină opunându-se majorității politicienilor și, mai nou, chiar și conducătorilor bisericilor implicate în acest demers. Apoi, la acest referendum românii și-au dovedit încă odată dorința apartenenței la valorile europene și democratice, inclusiv prin păstrarea corectă și nemanipulată rusește a tradițiilor noastre creștinești și românești. Și nu în ultimul rând românii au arătat o maturizare socială neașteptată. Au știut, mulți dintre ei, să extragă, din mediile de socializare, din feluritele moduri de prezentare a problemei de la televiziuni, inclusiv probabil din dezbaterile din familie, adevărul și propria poziționare față de acesta.
Eu nu am crezut nici o secundă că lucrurile vor avea o astfel de finalitate. Eram convins că referendumul va avea succes. Am fost foarte plăcut surprins. E o lecție pentru politicienii care nu vor să ajungă la lada de gunoi a istoriei dacă nu au ajuns deja. E un moment în care noile formațiuni politice cu oameni noi au posibilitatea să confirme dacă nu au confirmat deja și să dea o încredere crescândă oamenilor că în țara asta se poate face politică fără șpagă, mită, minciună și frică. Să avem încredere astfel în continuarea parcursului nostru democratic și european.

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ultimul episod

Ultimul episod

Concluzii

Muzica este un domeniu pe care nu-l poți cântări în termeni de bun, rău. Dacă acceptăm traiectoria informației muzicale (care e mai mult decât un sunet sau o organizare de sunete)care începe undeva la nivelul sinapselor unui emițător, sursă supusă unor condiții legate de nivel de cultură, nivel de înțelegere, stare sufletească, nivel de cunoștințe de specialitate, nivel de notorietate, morală și nu în ultimul rând intenție, după care mesajul trece printr-un instrument, fie el și vocea, care până la urmă este și ea un instrument, care și el are un nivel de performanță, mai mare sau mai mic, apoi chestiuni legate de spațiu sau timp, partea asta fiind și ea foarte importantă, dacă vreți e ca în principiul vaselor comunicante și mai apoi ajungem la receptor cu tot sistemul propriu exact ca al emițătorului, nivel de cultură, intenție, stare sufletească, nivel de înțelegere, nivel de deschidere etc. , constatăm, punând-le pe toate într-o sumă, un nivel destul de ridicat de subiectivism, constatăm că instrumentele de cântărire, dacă chiar este nevoie de așa ceva, trebuie să fie destul de fine și nici atunci nu-ți poate ieși decât un rezultat la fel de subiectiv, deci îndoielnic, deci discutabil. Faptul că un cântec iese câștigător, de exemplu, la un concurs dintr-o anumită zonă la lumii, într-un anumit timp, în contextul unui număr finit de alte melodii, cu un nivel valoric dat dar și aleatoriu, iar cântarul sunt 5 persoane să zicem bine intenționate dar și ele supuse propriilor “casete tehnice”, cum poate fi un juriu, sau cântarul este un vot popular care practic nu are nici o regulă probabilă, nu-l face mai bun, nu-l face mai valoros ci pur și simplu îți arată fotografia momentului, combinația dintre toate aceste elemente ducând la acel rezultat. Din acest motiv explicațiile parcursului unui hit sau a parcursului unui cântec rămas pentru totdeauna în istorie nu pot fi explicate decât în mică măsură, cu siguranță nu până la capăt. Ăsta e sensul corect explicat atunci când spun uneori că muzica nu se dă la concurs. Până la urmă asta e și frumusețea muzicii. Ceea ce pentru mine este inestimabil, aproape de perfecțiune, s-ar putea pentru un om să zicem din Bolivia sau Nepal să nu valoreze nici o ceapă degerată. Sau invers. Așa cum spuneam la un moment dat. Mi-e greu să cred că un membru al clanului Duduianu ar putea să valorizeze partea a doua a unei simfonii de Gustav Mahler, așa cum un ascultător exclusiv de muzică clasică ar putea valoriza într-adevăr o piesă de la Dream theater, de exemplu. Așa cum, presupunând că poți face asta, ar fi interesantă reacția unui trăitor din evul mediu, să zicem un nobil don Europa centrală, care ar ajunge să zicem la Untold. Cu siguranță reacția acestuia ar fi cel puțin interesantă.
Putem spune, așadar, că muzica este de fapt o opțiune strict individuală? Putem spune că odată ce trecem de nivelul individual, regululile față de oricare corp social devin fluide, deci fără o relevanță clară? Eu cred că da. Mergem mai departe cu termenii. Cu semnificația lor.
Tot acest noian de termeni trebuie cumva lămurit. Lăutar, muzicant, muzician. Lăutar este un termen potrivit mai ales pentru timpurile trecute. Lăuta, ca instrument, nu ma există de mult. Ea a fost un strămoș al instrumentelor cu corzi, actuale. Între timp cei care cântă muzică lăutărească sau populară (iarăși un termen greșit, prefer să folosesc cuvântul folclor, pentru că muzică populară - popular music - înseamnă altceva)sau școlit mai mult sau mai puțin, cei mai mulți dintre ei(dex-ul spune că lăutarul nu are cunoștințe muzicale). Mai este o parte de așa ziși lăutari dar ei sunt în mare parte trecuți de o vârstă și oricum nu mai sunt majoritari. Unui om care se ocupă cu muzica și care a trecut printr-un ciclu școlar fie el și doar gimnazial, nu prea mai ai cum să-i spui lăutar pentru că nu prea se mai potrivește nici măcar cu definiția respectivă din dex care și ea, după părerea mea e inexactă, vine dintr-o necunoaștere corectă a realității, mai ales a realității actuale. Dar cea ma mare problemă nu e asta. Cea mai mare problemă este folosirea peiorativă a acestui cuvânt. Când vrei să jignești un om de muzică, când vrei să ai o atitudine arogantă față de un anumit gen de muzică, chiar și când critici anumite atitudini mai puțin onorante a unor indivizi sau grupuri de indivizi din muzică, de cele mai multe ori se folosește cuvântul lăutar într-un context în care nu înseamnă mai puțin, ca jignire, ca umilire, ca persiflare, ca alte cuvinte discriminatorii cum ar fi jidan, țigan, bozgor, cioroi, etc. Așa cum am mai spus ar trebui propusă o lege care să alăture și cuvântul lăutar la cuvintele care presupun discriminare. Săracul cuvânt muzicant este ca un avort aproape. Practic este o traducere nefericită, prost înțeleasă din forma germană sau rusă, forme care sunt de fapt similare cu muzicianul din engleză sau franceză. Astfel, concluzia e simplă. Oamenii care se ocupă cu muzica sunt muzicieni. Simplu, ca bună ziua.
Am lăsat la sfarșit noțiunea de artist. Cuvântul este folosit practic din Renaștere, deci secolul 16 și atunci se referea la pictori și sculptori în principal. Larousse ne spune că artistul practică arta plastică sau poate fi artist popular dar și persoana care interpretează opere cinematografice, teatrale, muzicale sau coregrafice. Deasemenea se scoate în evidență și latura sensibilă a artistului sau faptul că și alte persoane pot fi “artiști” în meseria lor cum ar fi un medic, un avocat sau un profesor. Oxford ne spune că artistul e acea persoană care pictează sa desenează ca profesie dar și ca hobby. Sau persoana care desfășoară orice artă creativă, cum ar fi un sculptor sau un producător de film, actor sau dansator, deasemenea o persoană calificată într-o anumită sarcină sau ocupație, de exemplu un chirurg care poate mânui bisturiul ca un “artist”. Inclusiv dex-ul românesc dar și celelalte surse au de fapt un numitor comun “Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”
Asta scrie la carte. Cred că de aici trebuie să pornim, de la atitudinea creativă din domeniul artei.
Acum, să vedem ce se întâmplă în realitate. Prima mare problemă este atitudinea mediei, mai ales de aici din România, dar nu numai, mai exact a felului în care sunt catalogați oamenii care se ocupă cu arta. Începând cu cea mai scurtă și neimportantă știre și până la analize mai profunde, majoritatea celor care scriu, vorbesc, comentează folosesc mult prea ușor cuvântul artist, îl atribuie unor persoane care, de multe ori nu se califică pentru această titulatură. Vorbim aici despre o meteahnă mai veche a mediei din România care nu prea face diferența, de exemplu, între artist și vedetă. Faptul că o persoană care, de exemplu, a “dansat” sau și-a arătat calitățile fizice într-o emisiune de televiziune cu o mare audiență, într-un interval de timp suficient de mare, atfel încât respectiva peroană a devenit foarte cunoscută, respectiv are notorietate, poate fi numită vedetă, adică o peroană cunoscută, dar nu se califică la capitolul artist. Iar când auzi din gura sau tastatura unei fătuci care face presă de vreo 6 luni numind-o pe respectiva persoană, vedetă dealtfel, artistă, ai așa un fior special pe șira spinării sau brusc ai nevoie de un emetiral. Cu toate astea, în mentalul colectiv sunt nume cunoscute, respectiv vedete, care, fără dubiu sunt considerate mai întâi artiști. Și aici nu vorbim doar despre persoane informate sau interesate de domeniu ci despre grupuri mari sociale. Ce îi face pe acești oameni să facă diferența? Eu cred că e vorba despre un simț, care nu ține de cele cinci simțuri pe care le avem cu toții. E vorba despre un simț care îți indică mai întâi autenticitatea. Oamenii nu își explică, în general, cum se verifică practic autenticitatea unui artist dar au capacitatea de a recunoaște autenticitatea și de a-i întoarce recunoștința. Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru asta. Un artist realmente autentic este recunosut dntr-o mie și nu îți trebuie multe facultăți ca să faci asta. Apoi oamenii, fix în aceiași cheie recunosc o altă trăsătură specifică artistului pur-sânge și anume naturalețea exprimării. Artistul autentic și natural nu trebuie să facă prea multe eforturi pentru a capta lumina care îi vine și de a o transmite mai departe. Acest mecanism de captare și transmisie dar și acelade receptare din partea publicului se face simplu, natural, iar aici iarăși nu prea se poate explica tot acest traseu. Se întâmplă pur și simplu sau nu. Și nu în ultimul rând publicul percepe, atunci când au în față un artist, un alt aspect important. Componenta morală a mesajului acelui personaj. E foarte important ca ceea ce exprimă artistul, dacă e artist, să fie cinstit și nu contrafăcut. Oamenii simt imediat dacă produsul tău artistic este doar formă fără fond, respectiv un produs de consum, în care ambalajul este minunat, iar interiorul este mic și meschin sau creația ta este una care vine,iarăși, autentic și natural, dar care are și o plus valoare emoțională sau spirituală, ideal de amândouă. Aici aș pune fiorul care te face să ți se ridice părul pe mai toată suprfața pielii atunci când percepi energia artistică, hai să-i zicem cinstită. Și aici și la toate celelalte componente, mecanica, transmisia, codurile nu pot fi explicate. Ele se întâmplă. Pur și simplu. De aceea cred că definiția prestației artistului poate fi “explicată” în două cuvinte. E pură și e simplă.
Pe lângă coordonata prestației mai este și coordonata relaționării să-i zicem extra-senzoriale.
Artiștii sunt speciali tocmai pentru faptul că ei sunt, de fapt niște țevi, niște canale de comunicare, niște vase comunicante. Artistul care se împăunează sau se laudă cu talentul său se pare că nu înțelege nimic, pentru că, de fapt talentul care este un dat, pentru care persoana respectivă nu a făcut nici un efort și el artistul ar trebui să înșeleagă faptul că există un motiv pentru care el este mai special, diferit decât ceilalți oameni, iar motivul nu este nicidecum acela de “a se da mare” cu asta. Motivul este acela al unei datorii. Datoria, menirea, scopul existenței persoanei talentate în această realitate este să dea mai departe ceea ce primește și noi o numim de obicei inspirație. De unde vine inspirația? Nimeni nu știe. De obicei avem tendința naturală să ne uităm în sus, la propriu. Probabil că de acolo vine. De sus. Nu cred că inspirația și organizarea emoțională cu care transmiți un mesaj sub formă artistică, a fost sau va fi vreodată explicat complet de cineva. Această datorie trebuie împlinită și atunci trebuie să înveți carte, să acumulezi cultură, să reușești să îți explici diverse fenomene sau stari. Cu cât nivelul de înțelegere, cultură și informație este mai ridicat cu atât talentul este mai împlinit și astfel se poate dezvolta într-un mediu prielnic. Sunt diferite niveluri de talent. Talentul înseamnă creativitate fie în sine fie interpretativă. Nivelul superior al talentului este genialitatea. Oamenii din muzică atinși de genialitate nu aveau, nu au sau nu vor avea nevoie de nimic altceva. Aici, dacă până acum câte ceva mai poți înțelege, nu complet dar într-o bună măsură, când asistăm la performanța unui artist atins de genialitate totul te depășește. Nu e nevoie de absolut nimic. Pur și simplu se întâmplă. Și se întâmplă la cote incredibile unde începi să întrezărești cam cum arată, sună, miroase, perfecțiunea. Sunt la finalul acestei serii și pe lângă speranța că am reușit într-o anumită măsură să lămuresc anumite aspecte se pot extrage două mari concluzii. Mai întâi că trebuie să luăm în serios puterea cuvintelor scrise sau rostite. Proprietatea termenilor este foarte importantă. Putem glumi, putem ironiza dar cred că trebuie să știm de fapt ce înseamnă exact un cuvânt sau altul.
Nu în ultimul rând în societatea românească este nevoie de mult mai multă recunoaștere și respect din partea publicului câtre artiști și muzicieni. Auto-ironia și gluma este de fapt o formă de apărare a aceluia care vede că nu este recunoscut și respectat de societate. Cei mai mulți nu fac asta din rea voință ci din ignoranță. Pur și simplu nu li se pare util să înțeleagă statutul unui muzician sau al unui aritst. E nevoie de mult mai multă recunoaștere dar și de respect. Pentru asta e nevoie în media de forme de educație care de ceva vreme lipsesc cu desăvârșire. Educația nu aduce audiență, deci nici bani. Iar statul român care ar trebui să acopere această lipsă e mult prea ocupat cu alt lucruri mult mai importante decât muzica(va aduceți aminte? Muzica este ceva puțin serios). Închei spunând, din păcate, că educația și nevoia de cultură sunt falimentare în România. Cine ar trebui să se ocupe de asta nu o face pentru că întotdeauna, de 30-50-70 de ani, sunt lucruri mai importate decât asta, acesta fiind statul, iar ceilalți sunt atât de dependenți de bani încât nu e timp pentru educație și cultură în general, cu atât mai puțin pentru educație și cultură muzicală. Educația muzicală, promovarea producțiilor muzicale, calitatea spectacolelor sunt subiecte care, datorită complexității lor trebuie tratate cu alte ocazii. Reacție la muzică au toate ființele vii, ba chiar sunt pietre care reacționează cu muzica. Singura artă neinventată de om. De aceea poate că muzica este pentru toți și toate în mod egal. Eu așa cred.

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ep. 7

Episodul 7

Înainte de a vă prezenta și ultima partea a reacțiilor și comentariilor vă readuc aminte, din episoadele trecute (și dacă nu le-ați citit ar fi bine să o faceți dacă doriți să înțelegeți corect ceea ce vreau să spun).

Am pornit de la un sondaj. Întrebarea era mai simplă decât multitudinea variantelor de răspuns. Am continuat cu o trecere în revistă a rosturilor muzicii și mai ales al clarificării termenilor. Dealtfel cred că aici e o mare parte din problemă. Majoritatea consumatorilor de muzică nu își pun întrebări referitoare la muzică. Majoritatea comentatorilor ori n-au suficientă cultură, ori au tot felul de interese și influențează ca atare, ori nu sunt atenți la istorie, iar majoritatea producătorilor sunt prea puțin atenți la partea asta teoretică considerând-o mai puțin importantă.Apoi am descris ceea ce facem noi, de fapt, că ne place sau nu, că înțelegem sau suntem de acord sau nu și anume divertisment. Cultura divertismentului s-a dezvoltat atât de mult în ultimii 70 de ani încât e foarte greu să mai faci departajarea între ce înseamnă cultură și divertisment ca acum 150 sau 200 de ani de exemplu. Iar asta se vede mai ales în artele spectacolului adică acolo unde s-a dezvoltat o imensă industrie care nu prezervă cultura dar o poate genera și chiar uneori o mai și face, mai mult sau mai puțin în funcție de valoarea umană care ca de obicei face diferența. Apoi am descris discriminarea ca și fenomen sociologic în România pentru că, de fapt, folosirea unor termeni peiorativi ca lăutar sau muzicant este de fapt un alt fel de discriminare. Am creionat niște profile de emițători (creatori, interpreți, producători de muzică) și de receptori (consumatori, ascultători, comentatori). Conținutul emisiei, traseul comunicării, precum si calitatea recepției și a organelor receptive fiind un tot unitar care poate releva atat valoarea cât și importanța conținutului. Toată această poveste luată unitar poate revela consonanța sau disonanța actului muzical. Apoi am făcut o selecție a comentariilor care nu fac decât să confirme concluziile prezentate. În acest episod vă prezint o ultimă parte a acestor comentarii.  

Ruxandra Anania

Simt că nu se vor mai termina reacțiile la acest topic și că într-un final, fiecare rămâne cu concluziile proprii. Deci ce facem aici? Delimitam niste tabere? Îmi pare că ușor, ușor, lucrurile astea crează mai multe conflicte generatoare de frustrări decât că ele vor crea lumina cu adevărat! Eu una mă retrag. Pace tuturor, artiști sau neartisti, fie ca toți să își găsească calea și împlinirea!

Marius Mihalache

Muzica, muzica, muzica, impartita in zeci de categorii...muzica e de doua feluri: buna si proasta. Cea buna e facuta si interpretata de artisti, cea proasta de ceilalti. Indiferent unde sau ce canti, publicul si breasla te situeaza intr-una din aceste categorii.

Mihai Melinescu

Marius, cu tot respectul pentru tine, pentru pregătirea și talentul tău, cred că eticheta de bun sau prost nu prea ține de pregătire. Au fost dintotdeauna artiști populari fără nicio școală, dar extraordinari. "Școliții" or pune ei etichete, dar publicul decide. Și dacă 75% (e un exemplu) consideră că manelele sunt vieața, atunci aia e :)... Așa, ce-i bine și ce-i prost sigur că vorbim și glumim între noi, dar atât. Publicul se exprimă în "îmi place sau nu", nu în bun sau prost. Artist sau nu? Ține de bunul simț al fiecăruia. Poți cânta coveruri 1/1, poți dimpotrivă să le faci ultrapersonale - și să fii ori artist, ori văcar :)... Depinde dacă ești sincer și cu tine și cu publicul. Dacă vrei doar să păcălești (cum fac mulți), tehnic și artistic, dacă vrei doar gajul la sfârșit....ești văcar 

Marius Mihalache

Mihai Melinescu daca un milion de oameni spun de un lucru prost ca e bun, ala tot un lucru prost ramane...nu mai faceti confuzie intre lucrurile populare si calitate...shaorma o mananca toata lumea...asta nu inseamna ca e si o mancate de calitate... Macarena o fredoneaza tot globul..asta nu inseamna ca e o piesa buna...e o piesa foarte proasta
Sper sa faceti diferenta intre lucrurile populare si lucrurile de calitate

Marius Mihalache

Publicul poate decide cati bani sa aiba artistul in buzunar... calitatea artistului e stabilita de breazla si de elite( niciodata de public) nu ma obliga sa dau exemple de artisti iubiti de public si discreditati de breazla si elite... o zi frumoasa!

Mihai Melinescu

Marius, e cum spui tu teoretic, dar în practică, majoritatea decide - din păcate sau din fericire. Uite Van Gogh - nu dădeau doi bani pe el nici breasla, nici publicul. Poate și breasla însăși să greșească - din superioritate, din snobism :)...până la urmă, tot TIMPUL hotărăște și filtrează.

Marius Mihalache

Mihai Melinescu Mihai, si Mozart a avut aceeasi soarta si exemplele pot continua..astia sunt genii care nu sunt intelese de nimeni. In aceeasi categorie intra si Jimi Hendrix, Pavarotti, care nu au avut scoala dar a fost genial... Timpul a pastrat doar artistii de calitate, pentru ca au fost intretinuti de elite si breasla, promovati ca modele pt societate. Crezi ca Puccini e “viu” datorita publicului?
Cum ar fi sa ne luam modele dupa ce iubeste publicul? Ma ingrozesc numai la idee 

Marius Mihalache

Muzica proasta are f multe caracteristici.... Am sa ma rezum la cel mai important pe care nu l are: EMOTIA! Emotia este scopul muzicii!!! Rolul muzicii este de a se juca cu emotiile, sentimentele oamenilor. Daca n ai emotie, poti canta sau compune orice vrei tu, tot prost se numeste. Cum ajungi aici? Prin talent si scoli bune. Muzica buna este facuta de aceasta combinatie: talent si SCOALA BUNA!!! ( nu in Romania) cea proasta e facuta de cei care n au aceste doua elemente

Marius Mihalache

Florentin Milcof cu talent poti transmite emotii dar pana la un anumit nivel...nu poti trece bariera spre marea performanta fara scoala...scoala iti da informatii cernute de sute de ani...

Marius Mihalache

Cred ca publicul trebuie doar sa simta acea emotie si e suficient. Fiecare simte in funcie de cultura, valorile pe care le are in viata. Pozitia marilor artisti este data de elite. Elitele sunt cele care dau tonul si cele care promoveaza si pozitioneaza marii artisti.

Florentin Milcof

Razvan Paveliu te contrazic. Există muzică proastă. Raportarea nu e subiectivă, față de gustul sau cultura unui om. Raportarea este una legată de evaluarea conform unor judecați de valoare, a unui standard de valoare. Iar asta o fac specialiștii. Pot și consumatorii sa faca judecati de valoare dupa o anumita acumulare culturala dar ea este limitata de lipsa cunnostintelor de specialitate.

Razvan Paveliu

Florentin, nu cred că mă contrazici. Eu nu am contestat faptul că nu există muzică de proastă calitate. Bineînțeles că există. Cu ce nu sunt de acord este cu împărțirea ei în cele două categorii. Exact așa cum ai întrebat și tu, cum definești muzica proastă în contextul general al consumatorului? Cât de mult contează criteriile obiective folosite de specialiști în legitimizarea părerii consumatorului, indiferent de acumularea sa culturală? Dacă, în opinia specialiștilor, o anumită melodie considerată a fi proastă din diverse motive (compoziție, orchestrație, interpretare sau ce-o mai fi) mie îmi produce emoție, atunci trebuie să admit că îmi place muzica proastă? O fac și eu pe-a avocatul diavolului...

Rares Totu
Parerea mea e putin diferita de cea a lui Marius Mihalache. Eu zic asa : muzica e de doua feluri : bine cantata si prost cantata. Poa'sa fie cel mai elevat jazz sau poa' sa fie Concertul no.2 al lui Rahmaninov, daca e cantat mecanic si fara emotie intra la categoria "prost" Totodata daca e o manea de prost gust, daca e interpretata asa incat sa miste o mare parte a audientei inseamna ca e bine cantata si si-a atins scopul.

Razvan Paveliu
Părerea mea este că în artă, în general, nu este firesc să exista o linie de demarcație între bun și prost. Evident că pot fi stabilite de către specialiști niște criterii de evaluare al unui produs artistic dar, în final, consumatorul este cel care își formează o părere și apreciază sau nu acel produs. Și valoarea respectivului produs ar trebui să fie dictată de consumator, nu de critici. Acum este adevărat că poți trage o linie de demarcație între consumatori (aici este mai simplu :D), începând cu educația și terminând cu nivelul de cultură dar asta este o altă discuție

Florentin Milcof

Stefan exista trupe in Romania care reorchestreaza. Sunt nevoite pentru ca pana la urma nu prea poti canta o piesa unu la unu. De aici incolo urmeaza departajarea. Unii orchestreaza bine, altii mai putin bine, altii interpreteaza mai bine sau mai putin bine, unii folosesc track-uri, altii nu, unii sunt mai talentati altii mai putin. Modelul insa ramane acelasi. Performanta, creativitate, trecerea rampei. Felul in care te apropii de el e diferit. Dupa care urmeaza recunoasterea publicului. Receptarea actului artistic tine de cultura, de educatie, de gusturi. Modelul si aici ramane acelasi. Cu cat masa critica a publicului elevat e mai mare cu atat perceptia a ceea ce tu emiti este mai corecta. Pana la urma e ca in dragoste. Artistul si publicul trebuie sa fie pe aceiasi frecventa. Iar asta se aplica la orice emisie, respectiv receptie de muzica, respectiv de mesaj, respectiv de emotie. Nu conteaza nici locul si nici situatia.

Marian Capitan

Florentin , scuze ca intervin si eu. Foarte bine ai zis. Cred ca rezolvarea dilemei consta in 2 mari puncte : 1 ) definitia si departajarea corecta a termenilor " artist , profesionist , amator, entertainer " ....precum si a termenilor " impostor si incompetent ". 2 ) perceptia corecta a publicului in functie de educatia acestuia. Pina la urma, cheia este la publicul auditor. Aici cred ca avem marea problema si daca imi permiti , am sa folosesc logica simpla a comparatiei....este ca si in politica , atunci cand un impostor sarlatan vorbeste si promite frumos iar publicul electoratul needucat da ochii peste cap si si exclama : " asta e alesul providential ". Am incercat in fel si chip sa-i bag pe toti cei care nu sunt mari titani ai muzicii , in oala neartistilor mergand pe ideea ca este totusi nedrept si socialist-egalitarist -marxist sa-i punem pe marii titani pe acelasi nivel cu toti maruntii de nunti si mici evenimente numindu-i pe toti artisti. Insa realizez ca ai dreptate cand spui ca orice muzician care isi face treaba cu multa dragoste si daruire acolo in coltul lui si lasa o amprenta pe sufletul publicului, poate fi considerat un artist. Pina la urma asa este....un artist stradal poate da clasa unui artist consacrat din lumea muzicii care nu se stie pe ce criterii a ajuns atit de promovat si ridicat la rangul de artist. Pina la urma nu situatia oficiala si ambientul in care iti desfasori activitatea iti da titulatura de artist ci talentul si perceptia publicului. Deci tot la public ne intoarcem. Si mai exista o problema serioasa : factorii sau oamenii importanti ori entitati care decid cine este artist si merita toate beneficiile care decurg si cine nu....cine merita sa apara pe marea scena ca si model de artist pe care publicul trebuie sa-l ovationeze si sa-l perceapa ca artist si cine nu. Adica avem de a face cu o forma de manipulare media la fel ca in toata societatea romaneasca paralizata de surogate si manipulari ordinare. Si asta doar din cauza faptului ca publicul prefera sa orbecaie in ignoranta si lipsa educatiei primind de-a gata ceea ce i se propune , fara sa mai si gandeasca . Dar cum sa gandesti daca nu ai o prisma prin care sa o faci , in speță, educatia ?? Cum sa-l convingi pe Vasile ca trupa aia de instrumentisti talentati care canta live si frumos este mai buna decat clapa si laptop-ul tipului care a cantat la nunta si l-a facut sa-i sara foc din călcîie ? Ma amuz enorm cand la emisiunile acestea gen " romanii au talent , X factor sau Vocea Romaniei" apar niste talente puternice cu mare vocatie artistica pusi in fața unui juriu format din asa zisi artisti consacrati chipurile ha ha ha dar care nu ar avea ce sa caute in acel juriu :-). Ador sa le vad fețele si sa ghicesc cam ce este in mintea lor la vederea si auzul unui adevarat talent artistic. Pesemne ca se intreaba si ei " oare cine mi-a acordat titulatura de artist si de ce m-au asezat pe scaunul juriului ?".

Mihai Bajinaru

Iti raspund eu: Artistii nu mai sunt respectati de marea masa de oameni deoarece toti acum canta. Lumea a devenit inculta rau ca sa fiu bland sa nu ma exprim altfel. Deoarece ei cred ca daca unul merge la X factor, unde se poate duce si bunica mea sa cante si la Vocea Țiganiei la fel, acela este artist. S a dus in derizoriu si in analfabetism aceasta meserie. Nu se mai face nicio diferenta. Dar sa nu uitam ca este la latitudinea fiecaruia cum se impune si este respectat. Eu refuz sa ma duc la oameni care ma vad ca si cum ar cumpara o masina din targ. Prin onorariul pe care il cer si prin calitatea pe care o ofer unora dintre clientii mai speciali care imi respecta munca, ma impun. Nu am sa ma las niciodata calcat in picioare cum fac unii. Mai au putin sa si dea si femeile la produs ca sa ia evenimente. Cted ca ar trebui facut un sindicat puternic pentru a disparea tot amatorismul asta. Avem servici si sambata mai cantam la nunti sa luam un ban in plus. DE ACEEA NU MAI SUNT RESPECTATI ARTISTII ADEVARATI!!! Toti suntem numiti LAUTARI!

Razvan Alexandru

Florentin, pe tine te respect mai ales din cauza ca te-am cunoscut ca si membru al unor proiecte artistice muzicale romanesti de marca. Te-am mai urmarit, ba pe la tele7, ba pe la emisiunea de jazz a lui mosu, etc. Esti misto. Ca ti-ai facut un band cu care sa iti platesti facturile, asta pot sa inteleg. Ce nu pot sa inteleg este ce ti-a trrebuit sa deschizi cutia pandorei cu topicul asta..Ca mi-e greu sa cred ca un muzician de talia ta, cu cv-ul tau, trece printr-o criza de identitate sociala.
Am, insa, o mare problema cu cei mai multi dintre cei care fac asta si doar asta. Unii dintre ei se apuca de studiu la un instrument DOAR ca sa faca asta, sa cante coveruri la evenimente. Si stii ca am dreptate. Ba, chiar, daca intri pe Romanian Guitarist Community - RGC.ro o sa vezi ca e plin de anunturi gen caut trupa doar de coveruri, etc Nu au de gand sa faca nimic original, le e cald in zona de comfort pe care si-au creat-o si cu un venit regulat, saptamanal. Mare parte dintre ei nu sunt in stare sa creeze ceva original, acea parte a creierului fiind atrofiata. E dovedit stiintific. Chiar eu am cunoscut, personal, instrumentisti incredibili pe clasica, virtuozi, etc. Ei bine, n-au fostin stare sa puna cap la cap o minima compozitie personala, asta in timp ce eu (si cred ca si altii pe aici) am facut asta in fata lor, din gura si fara pregatire pe instrumentul lor.
M-am decis sa iti aduc la cunostinta si parerea mea doar cand ultima picatura de ridicol mi-a umplut paharul. Instrumentistii de care iti vorbeam mai sus din truple de coveruri s-au aratat tare ofensati pe topicul tau pt ca lumea nu ii vede drept artisti. Prejudecata? Musca pe caciula? Ce sa fie, oare?
In timpurile moderne de azi, definitia artistului a capatat nuante pastelate si granite greu de definit. Post-post-modernismul pe care il traim poarta vina cea mai mare. Si nu doar in zona asta, ci in mai toate artele si chiar stiintele exacte. Hah, imi amintesc ca un semidoct in viata sustinea ca jazz-u e sttinta exacta. Ihim, pana o ia pe coclauri.
In final, parafrazand o replica celebra din ferma animalelor (unii sunt mai egali decat altii), o sa zic ca nimeni nu poate spune cu exactitate cine e artist si care nu, insa coveristii 100% pur sange, sigur nu sunt artisti.
Ce sa zic, nu pot decat sa stau linistit ca de acum incolo, datorita rezultatului poll-ului tau, coveristii pur sange vor dormi mai bine stiind ca sunt artisti. Stii ce zic? :))

Ovidiu Anton

Salutare tuturor, recunosc, am citit cu atentie - un studiu interesant! Eu sunt un tip rezervat cand vine vorba de alti oameni, prefer sa vorbesc despre 'ala pe care il cunosc mai bine si sper sa adaug si eu o viziune in acest studiu :
Eu nu am muzicieni in familie si nu mostenesc vreo titulatura. Mi a placut sa cant si sa compun de mic, sa scriu versuri, am studiat instrumente, muzica...e un drum ce m a ales inainte sa aleg eu.
Satisfactia mea cea mai mare este atunci cand imi cant creatiile si simt cum rezoneaza in oameni, dar cu siguranta nu ma simt mai putin artist cand interpretez un cover. Si nu ma simt mai putin artist nici cand ma duc la piata, nici cand pasc caprele.
Raspunsul la intrebarea ta ar fi : Poate, depinde cine canta in ea, dar cine-s eu sa judec?:)
Te salut, Florentin Milcof!

(va urma)