Ultimul episod
Concluzii
Muzica este un domeniu pe care nu-l poți cântări în termeni de bun, rău. Dacă acceptăm traiectoria informației muzicale (care e mai mult decât un sunet sau o organizare de sunete)care începe undeva la nivelul sinapselor unui emițător, sursă supusă unor condiții legate de nivel de cultură, nivel de înțelegere, stare sufletească, nivel de cunoștințe de specialitate, nivel de notorietate, morală și nu în ultimul rând intenție, după care mesajul trece printr-un instrument, fie el și vocea, care până la urmă este și ea un instrument, care și el are un nivel de performanță, mai mare sau mai mic, apoi chestiuni legate de spațiu sau timp, partea asta fiind și ea foarte importantă, dacă vreți e ca în principiul vaselor comunicante și mai apoi ajungem la receptor cu tot sistemul propriu exact ca al emițătorului, nivel de cultură, intenție, stare sufletească, nivel de înțelegere, nivel de deschidere etc. , constatăm, punând-le pe toate într-o sumă, un nivel destul de ridicat de subiectivism, constatăm că instrumentele de cântărire, dacă chiar este nevoie de așa ceva, trebuie să fie destul de fine și nici atunci nu-ți poate ieși decât un rezultat la fel de subiectiv, deci îndoielnic, deci discutabil. Faptul că un cântec iese câștigător, de exemplu, la un concurs dintr-o anumită zonă la lumii, într-un anumit timp, în contextul unui număr finit de alte melodii, cu un nivel valoric dat dar și aleatoriu, iar cântarul sunt 5 persoane să zicem bine intenționate dar și ele supuse propriilor “casete tehnice”, cum poate fi un juriu, sau cântarul este un vot popular care practic nu are nici o regulă probabilă, nu-l face mai bun, nu-l face mai valoros ci pur și simplu îți arată fotografia momentului, combinația dintre toate aceste elemente ducând la acel rezultat. Din acest motiv explicațiile parcursului unui hit sau a parcursului unui cântec rămas pentru totdeauna în istorie nu pot fi explicate decât în mică măsură, cu siguranță nu până la capăt. Ăsta e sensul corect explicat atunci când spun uneori că muzica nu se dă la concurs. Până la urmă asta e și frumusețea muzicii. Ceea ce pentru mine este inestimabil, aproape de perfecțiune, s-ar putea pentru un om să zicem din Bolivia sau Nepal să nu valoreze nici o ceapă degerată. Sau invers. Așa cum spuneam la un moment dat. Mi-e greu să cred că un membru al clanului Duduianu ar putea să valorizeze partea a doua a unei simfonii de Gustav Mahler, așa cum un ascultător exclusiv de muzică clasică ar putea valoriza într-adevăr o piesă de la Dream theater, de exemplu. Așa cum, presupunând că poți face asta, ar fi interesantă reacția unui trăitor din evul mediu, să zicem un nobil don Europa centrală, care ar ajunge să zicem la Untold. Cu siguranță reacția acestuia ar fi cel puțin interesantă.
Putem spune, așadar, că muzica este de fapt o opțiune strict individuală? Putem spune că odată ce trecem de nivelul individual, regululile față de oricare corp social devin fluide, deci fără o relevanță clară? Eu cred că da. Mergem mai departe cu termenii. Cu semnificația lor.
Tot acest noian de termeni trebuie cumva lămurit. Lăutar, muzicant, muzician. Lăutar este un termen potrivit mai ales pentru timpurile trecute. Lăuta, ca instrument, nu ma există de mult. Ea a fost un strămoș al instrumentelor cu corzi, actuale. Între timp cei care cântă muzică lăutărească sau populară (iarăși un termen greșit, prefer să folosesc cuvântul folclor, pentru că muzică populară - popular music - înseamnă altceva)sau școlit mai mult sau mai puțin, cei mai mulți dintre ei(dex-ul spune că lăutarul nu are cunoștințe muzicale). Mai este o parte de așa ziși lăutari dar ei sunt în mare parte trecuți de o vârstă și oricum nu mai sunt majoritari. Unui om care se ocupă cu muzica și care a trecut printr-un ciclu școlar fie el și doar gimnazial, nu prea mai ai cum să-i spui lăutar pentru că nu prea se mai potrivește nici măcar cu definiția respectivă din dex care și ea, după părerea mea e inexactă, vine dintr-o necunoaștere corectă a realității, mai ales a realității actuale. Dar cea ma mare problemă nu e asta. Cea mai mare problemă este folosirea peiorativă a acestui cuvânt. Când vrei să jignești un om de muzică, când vrei să ai o atitudine arogantă față de un anumit gen de muzică, chiar și când critici anumite atitudini mai puțin onorante a unor indivizi sau grupuri de indivizi din muzică, de cele mai multe ori se folosește cuvântul lăutar într-un context în care nu înseamnă mai puțin, ca jignire, ca umilire, ca persiflare, ca alte cuvinte discriminatorii cum ar fi jidan, țigan, bozgor, cioroi, etc. Așa cum am mai spus ar trebui propusă o lege care să alăture și cuvântul lăutar la cuvintele care presupun discriminare. Săracul cuvânt muzicant este ca un avort aproape. Practic este o traducere nefericită, prost înțeleasă din forma germană sau rusă, forme care sunt de fapt similare cu muzicianul din engleză sau franceză. Astfel, concluzia e simplă. Oamenii care se ocupă cu muzica sunt muzicieni. Simplu, ca bună ziua.
Am lăsat la sfarșit noțiunea de artist. Cuvântul este folosit practic din Renaștere, deci secolul 16 și atunci se referea la pictori și sculptori în principal. Larousse ne spune că artistul practică arta plastică sau poate fi artist popular dar și persoana care interpretează opere cinematografice, teatrale, muzicale sau coregrafice. Deasemenea se scoate în evidență și latura sensibilă a artistului sau faptul că și alte persoane pot fi “artiști” în meseria lor cum ar fi un medic, un avocat sau un profesor. Oxford ne spune că artistul e acea persoană care pictează sa desenează ca profesie dar și ca hobby. Sau persoana care desfășoară orice artă creativă, cum ar fi un sculptor sau un producător de film, actor sau dansator, deasemenea o persoană calificată într-o anumită sarcină sau ocupație, de exemplu un chirurg care poate mânui bisturiul ca un “artist”. Inclusiv dex-ul românesc dar și celelalte surse au de fapt un numitor comun “Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”
Asta scrie la carte. Cred că de aici trebuie să pornim, de la atitudinea creativă din domeniul artei.
Acum, să vedem ce se întâmplă în realitate. Prima mare problemă este atitudinea mediei, mai ales de aici din România, dar nu numai, mai exact a felului în care sunt catalogați oamenii care se ocupă cu arta. Începând cu cea mai scurtă și neimportantă știre și până la analize mai profunde, majoritatea celor care scriu, vorbesc, comentează folosesc mult prea ușor cuvântul artist, îl atribuie unor persoane care, de multe ori nu se califică pentru această titulatură. Vorbim aici despre o meteahnă mai veche a mediei din România care nu prea face diferența, de exemplu, între artist și vedetă. Faptul că o persoană care, de exemplu, a “dansat” sau și-a arătat calitățile fizice într-o emisiune de televiziune cu o mare audiență, într-un interval de timp suficient de mare, atfel încât respectiva peroană a devenit foarte cunoscută, respectiv are notorietate, poate fi numită vedetă, adică o peroană cunoscută, dar nu se califică la capitolul artist. Iar când auzi din gura sau tastatura unei fătuci care face presă de vreo 6 luni numind-o pe respectiva persoană, vedetă dealtfel, artistă, ai așa un fior special pe șira spinării sau brusc ai nevoie de un emetiral. Cu toate astea, în mentalul colectiv sunt nume cunoscute, respectiv vedete, care, fără dubiu sunt considerate mai întâi artiști. Și aici nu vorbim doar despre persoane informate sau interesate de domeniu ci despre grupuri mari sociale. Ce îi face pe acești oameni să facă diferența? Eu cred că e vorba despre un simț, care nu ține de cele cinci simțuri pe care le avem cu toții. E vorba despre un simț care îți indică mai întâi autenticitatea. Oamenii nu își explică, în general, cum se verifică practic autenticitatea unui artist dar au capacitatea de a recunoaște autenticitatea și de a-i întoarce recunoștința. Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru asta. Un artist realmente autentic este recunosut dntr-o mie și nu îți trebuie multe facultăți ca să faci asta. Apoi oamenii, fix în aceiași cheie recunosc o altă trăsătură specifică artistului pur-sânge și anume naturalețea exprimării. Artistul autentic și natural nu trebuie să facă prea multe eforturi pentru a capta lumina care îi vine și de a o transmite mai departe. Acest mecanism de captare și transmisie dar și acelade receptare din partea publicului se face simplu, natural, iar aici iarăși nu prea se poate explica tot acest traseu. Se întâmplă pur și simplu sau nu. Și nu în ultimul rând publicul percepe, atunci când au în față un artist, un alt aspect important. Componenta morală a mesajului acelui personaj. E foarte important ca ceea ce exprimă artistul, dacă e artist, să fie cinstit și nu contrafăcut. Oamenii simt imediat dacă produsul tău artistic este doar formă fără fond, respectiv un produs de consum, în care ambalajul este minunat, iar interiorul este mic și meschin sau creația ta este una care vine,iarăși, autentic și natural, dar care are și o plus valoare emoțională sau spirituală, ideal de amândouă. Aici aș pune fiorul care te face să ți se ridice părul pe mai toată suprfața pielii atunci când percepi energia artistică, hai să-i zicem cinstită. Și aici și la toate celelalte componente, mecanica, transmisia, codurile nu pot fi explicate. Ele se întâmplă. Pur și simplu. De aceea cred că definiția prestației artistului poate fi “explicată” în două cuvinte. E pură și e simplă.
Pe lângă coordonata prestației mai este și coordonata relaționării să-i zicem extra-senzoriale.
Artiștii sunt speciali tocmai pentru faptul că ei sunt, de fapt niște țevi, niște canale de comunicare, niște vase comunicante. Artistul care se împăunează sau se laudă cu talentul său se pare că nu înțelege nimic, pentru că, de fapt talentul care este un dat, pentru care persoana respectivă nu a făcut nici un efort și el artistul ar trebui să înșeleagă faptul că există un motiv pentru care el este mai special, diferit decât ceilalți oameni, iar motivul nu este nicidecum acela de “a se da mare” cu asta. Motivul este acela al unei datorii. Datoria, menirea, scopul existenței persoanei talentate în această realitate este să dea mai departe ceea ce primește și noi o numim de obicei inspirație. De unde vine inspirația? Nimeni nu știe. De obicei avem tendința naturală să ne uităm în sus, la propriu. Probabil că de acolo vine. De sus. Nu cred că inspirația și organizarea emoțională cu care transmiți un mesaj sub formă artistică, a fost sau va fi vreodată explicat complet de cineva. Această datorie trebuie împlinită și atunci trebuie să înveți carte, să acumulezi cultură, să reușești să îți explici diverse fenomene sau stari. Cu cât nivelul de înțelegere, cultură și informație este mai ridicat cu atât talentul este mai împlinit și astfel se poate dezvolta într-un mediu prielnic. Sunt diferite niveluri de talent. Talentul înseamnă creativitate fie în sine fie interpretativă. Nivelul superior al talentului este genialitatea. Oamenii din muzică atinși de genialitate nu aveau, nu au sau nu vor avea nevoie de nimic altceva. Aici, dacă până acum câte ceva mai poți înțelege, nu complet dar într-o bună măsură, când asistăm la performanța unui artist atins de genialitate totul te depășește. Nu e nevoie de absolut nimic. Pur și simplu se întâmplă. Și se întâmplă la cote incredibile unde începi să întrezărești cam cum arată, sună, miroase, perfecțiunea. Sunt la finalul acestei serii și pe lângă speranța că am reușit într-o anumită măsură să lămuresc anumite aspecte se pot extrage două mari concluzii. Mai întâi că trebuie să luăm în serios puterea cuvintelor scrise sau rostite. Proprietatea termenilor este foarte importantă. Putem glumi, putem ironiza dar cred că trebuie să știm de fapt ce înseamnă exact un cuvânt sau altul.
Nu în ultimul rând în societatea românească este nevoie de mult mai multă recunoaștere și respect din partea publicului câtre artiști și muzicieni. Auto-ironia și gluma este de fapt o formă de apărare a aceluia care vede că nu este recunoscut și respectat de societate. Cei mai mulți nu fac asta din rea voință ci din ignoranță. Pur și simplu nu li se pare util să înțeleagă statutul unui muzician sau al unui aritst. E nevoie de mult mai multă recunoaștere dar și de respect. Pentru asta e nevoie în media de forme de educație care de ceva vreme lipsesc cu desăvârșire. Educația nu aduce audiență, deci nici bani. Iar statul român care ar trebui să acopere această lipsă e mult prea ocupat cu alt lucruri mult mai importante decât muzica(va aduceți aminte? Muzica este ceva puțin serios). Închei spunând, din păcate, că educația și nevoia de cultură sunt falimentare în România. Cine ar trebui să se ocupe de asta nu o face pentru că întotdeauna, de 30-50-70 de ani, sunt lucruri mai importate decât asta, acesta fiind statul, iar ceilalți sunt atât de dependenți de bani încât nu e timp pentru educație și cultură în general, cu atât mai puțin pentru educație și cultură muzicală. Educația muzicală, promovarea producțiilor muzicale, calitatea spectacolelor sunt subiecte care, datorită complexității lor trebuie tratate cu alte ocazii. Reacție la muzică au toate ființele vii, ba chiar sunt pietre care reacționează cu muzica. Singura artă neinventată de om. De aceea poate că muzica este pentru toți și toate în mod egal. Eu așa cred.
