duminică, 13 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (3)



Zilele trecute scriam in cadrul aceluiași serial despre Colectiv și despre faptul că una dintre cauzele acelei tragedii este și aceea a discriminării profesionale. Discriminarea conform dex-ului și mă refer aici la cea de tip politic are următoarea definiție: “Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime etnice, rasiale, sexuale, etc.” Această discriminare profesională, această segregație socio-profesională pe care societatea românească o aplică cu voie sau fără de voie, cu bună știință sau din ignoranță și neștiință de mai multe zeci de ani, inclusiv prin manifestări venite din tradiția veche a obștilor sătești, indeosebi in ultimii 30 de ani și nu numai, vreau să o scot in evidență și să o explic cât se poate de
argumentat cu exemple din viața reală, de zi cu zi. Pe de altă parte trebuie să spun că, mă refer și
m-am referit aici doar la muzicienii liber-profesioniști neinstituționalizați, adică la cei care nu sunt angajați in instituții muzicale ale statului sau la cei care nu au alte joburi din alte domenii de
activitate. In situații similare sunt și alte categorii de artiști, in general. Eu nu imi pot permite să imi dau cu părerea despre ceilalți pentru că nu le cunosc nevoile. Sunt convins că sunt și nu le consider pe ale celor despre care scriu mai importante sau mai grave. Așa cum sunt foarte conștient de seria lungă de probleme similare mai mult sa mai puțin grave din societatea românească in general. Deci nu vreau să spun că muzica și muzicienii sunt cele mai grave probleme și că au intâietate la
rezolvare. nici pe departe. Insă, cu tot respectul față de celelalte probleme și drame nu pot să nu mă revolt când aceste probleme ridicate nu numai de mine, nu au avut nici cea mai mică insemnătate pentru nimeni vreme de 30 de ani. Revin la educație. Nu există forme oficiale de pregătire, iar dacă le vorbești multor profesori de muzică despre ce inseamnă pop-cult sau contemporary music vor ridica din umeri. In România ultimilor ani s-au dezvoltat diverse instituții private de educație muzicală. Nu cunosc dacă există o formă oficială care le atestă calitatea de instituție de educație muzicală, probabil că sunt și nu le cunosc pe toate. Dintre cele pe care le cunosc sunt puține cele care din punctul meu de vedere iși fac treaba corect față de cei care au plătit, destul de mulți bani. E aceiași mare problemă după părerea mea. Calitatea profesorilor. Ceea ce lipsește, iarăși, in continuare, este lipsa unor cursuri care să pregătească instrumentiști, soliști, aranjori, compozitori exact pentru meseria pe care urmează să o facă și față de care cursanții au chemare, au vocație. Individual lucrurile stau bine. Sunt profesori care te invață să cânți cu vocea sau cu instrumentul. Dar există oare ei profesorii care să invețe o trupă, o formație de ce și cum are de făcut? Ii vezi pe tineri că se adună, după criterii, iarăși, aleatorii și vor să facă o formație. Se adună la o sală de repetiții și cu toate că fiecare să zicem că iși cunoaște destul de bine instrumentul și cum se cântă la el, când cântă impreună e dezastru. E doar un exemplu de proaste practici, ca să fiu elegant. Sistemul privat evident că este rezolvarea dar nu oricum, nu după ureche și haotic ca până acum. Statul ca administrator dar și ca voință politică trebuie să vină să regleze toate aceste parcursuri. Implementarea unei noi programe școlare dpdv muzical aduse la realitățile anului 2020 este importantă. Un program de susținere a profesorilor de muzică, eventual cu reprofesionalizarea acestora. Apoi susținerea anumitor școli private care dovedesc performanță și rezultate prin programe de stat, susținere financiară și alte spețe prin care poți ajuta o inițiativă particulară care altfel ar trebui să fie o greutate in plus la bugetul educației. Toate acestea la modul foarte general. Nu e locul aici pentru detalieri tehnice sau explicații teoretice amănunțite. Ceea ce este cert este faptul că trebuie să existe cândva și in acest domeniu un T0. Iar după acest T0 educația și rezultatele ei se vor vedea cam in minimum 10 ani dacă nu se intâmplă intre timp ceva foarte rău. Finalitatea este deci in zona educației muzicale private cu instituții care trebuiesc inițial, o perioadă de timp susținute și de la bugetul de stat. Până atunci asistăm la o ofertă de educație muzicală destul de haotică, fără o direcție și destul de eterogenă din punct de vedere calitativ. Până atunci tinerii noștri, talentați la muzică, se adună in tot felul de spelunci și repetă pe tot felul de scule discutabile din punct de vedere calitativ, iar asta pentru că, in general nu au bani de săli de repetiție mai civilizate dar și pentru că nici o formă de invățământ actuală nu le oferă această posibilitate, sau dacă o oferă, oferta este mult prea mică. In zona invățământului muzical de stat programele de invățământ trebuiesc aduse in zilele noastre. Apoi vine zona cea mai importantă dar și cea mai complicată pentru muzicienii liber-profesioniști. Confluența dintre educația muzicală și nevoile reale ale pieței muncii din zona noastră. Nevoia firească a oricărui muzician de a avea asigurări sociale și de sănătate. Nevoia de a avea un spațiu de exprimare transparent, unde să existe egalitatea de șanse de promovare in mass-media și in contact cu posibili clienți interesați de prestații artistice. Piața muncii pentru muzicienii liber - profesioniști din România anului 2020 este o glumă proastă. Voi reveni pentru că dacă in zona de educație treburile merg in general prost, in zona de muncă, promovare, mediu sănătos și prietenos de exprimare, treburile nu numai că merg prost dar pe lângă accentuarea discriminării sunt situații in care intervine un alt flagel notoriu in România. Corupția.

joi, 10 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (2)


Rămăsesem ieri la ideea că Goodbye to Gravity, la acea oră, era cumva victima unei 
pseudo-industrii muzicale de cumetrie și am să revin la acest aspect. Acum insă am să scot in evidență câteva idei care arată in mod evident faptul că discriminarea profesională este o problemă serioasă. Neajunsurile suplimentare de la nivel personal apar incă din copilărie. Copilul talentat la muzică, din România, are o viață grea. Lui ii place să cânte, iar cei mai mulți dintre părinți ii spun că poate să facă asta, adică să cânte, doar la nivel de hobby. După ce s-a dus la școală. după ce și-a scris temele și a invățat, poate să cânte, cumva in loc de joacă sau pe timpul afectat recreerii. Astfel, in capul lui se face foarte clar delimitarea intre ceea ce este serios și fundamental in viața lui, matematica, româna, fizica și ceea ce este pe post de joacă, respectiv cântatul la chitară, de exemplu. Asta se intâmplă acasă. La școală, copilul nostru, talentat la muzică și căruia ii place să cânte la chitară, face muzică. Cântă la cor piese scrise acum 40 sau 60 de ani, face ore de muzică, destul de rar, in care profesorul, pe lângă cunoștințe teoretice de bază il pune să asculte Vivaldi sau Mozart. Nimic rău, poate, in toate acestea doar că el nu reușește nici acasă și nici la școală să regăsească și să iși dezvolte pasiunea pentru chitară sau să regăsească melodiile pe care le ascultă la telefon pe diverse aplicații. Rămâne posibil un singur spațiu. Cel al potențialilor prieteni din jurul unui sau unor instrumente, din jurul unui gen muzical. Astfel subiectul principalului aspect atractiv din viața lui devine oarecum prohibit, poate deveni ascuns într-o mai mult sau mai puțin adâncă subversivitate. Dacă la vârste fragede nu există acțiuni concrete există însă acumulari de frustrări și furii ca urmare a unui șir de interziceri care mai târziu pot avea efecte mai mult sau mai puțin complicate. Din păcate România este, cred, sub coada clasamentului european la capitolul educație muzicală. Muzica este o materie care se face la repezeală în tot ciclul pre-universitar de stat. O altă problemă mare este calitatea slabă a profesorilor, o cauză mare fiind și migrația către occident. Nu în ultimul rând programa școlară muzicală făcută nu foarte diferit de anii 50’. În tot acest context copilului nostru talentat la muzică, căruia în place în mod special să cânte, să zicem, la chitară, mediul înconjurător de la părinți, trecând prin școală sau profesori îi creează, pe lângă greutățile și dificultățile normale ale unui copil fără aplecări vocaționale, frustrări și nemulțumiri suplimentare doar pentru că e dotat de la natură sau Dumnezeu cu talent muzical și dorință de a cânta. Mulți își abandonează visul sub bombardamentul de “așa nu” și trăiesc poate toată viața cu acestă tristețe că nu s-au bucurat de talentul lor. Alții și aici e plin peisajul muzical românesc și-au ascultat părinții, au făcut ani de liceu și facultate, eventual și ca măsură de siguranță, practic au pierdut intre 4 și 10 ani din viață, inutil, fără să profeseze nici o secundă în domeniile respective ca mai apoi să înceapă cariera de muzician într-un fel sau altul. E firesc ca muzica să fie un domeniu neserios în care să nu îți încurajezi copilul? Evident că da. Mai toată media judecă muzica și pe muzicieni aproape doar din perspectiva de can-can. Toate încrengăturile de cumetrii, pile, cunoștințe, relații căruia i se spune în mod eronat industrie muzicală românească privită realist și luată la bani mărunți nu reprezintă nici încredere, nici egalitate de șanse, nici predictibilitate profesională sau financiară. Tot “folclorul” care de multe ori este real care spune că fetele nu au nici o șansă dacă nu trec prin patul nu știu cui sau printr-o serie de paturi sau care spune că băieții sau orice alt jucător de pe piață mai întâi trebuie să dea acolo unde trebuie mulți bani ca după aceea să și-i recupereze. Și ca să închei pentru astăzi într-o notă puțin mai liniștită e foarte adevărată acea glumă în care se spune că muzicianul pentru a merge la un gig la care câștigă 50 de euro, trebuie să aibă o mașină de 500 de euro în care să transporte scule în valoare de 5000 de euro.

miercuri, 9 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (1)


Suntem in luna octombrie. In ultimii ani, România bunului-simț a mai căpătat o frustrare, o mare
nedreptate departe de a fi rezolvată nici acum după 4 ani. Despre Colectiv este vorba. Acel loc, acea adunare de oameni, acea tragedie are nenumărate fațete, nenumărate percepții și din capul locului mă plec cu respect față de suferința tuturor celor care in acea noapte au pierdut. Eu indrăznesc aici să leg tragedia de la Colectiv de neajunsurile, nedreptatea, nu numai lipsa șanselor dar și ingrădirea lor voită sau din neglijență sau nepăsare, generate de un stat (aparat administrativ) organizat doar spre nevoile interioare extrem de controversate, mimând de o perioadă prea lungă de timp grija și atenția către contribuabil și oricum nepăsător și cinic la consecințele acestor stări de lucruri. De 30 de ani asist dar și afectat la propriu, neputincios, la o caricatură. La un joc kafkian sau la o bătaie de joc generalizată pe care de mult o numim foarte greșit educație muzicală. O să admit că până la un punct in câteva locuri se face educație muzicală in mod corect și in concordanță cu vremurile pe care le trăim. Sunt puține aceste spații de bună practică iar ele sunt doar in mediul privat. Nu pe ele vreau să le scot in evidență cu toate că merită tot respectul nostru, unele dintre ele. Imi pot permite să spun că statul român prin atitudinea lui iresponsabilă și nepăsătoare față de educația și cultura muzicală, față de lipsa de interes in a crea un cadru propice legislativ și administrativ pentru
oamenii care activează in acest domeniu, mai ales al celor neinstituționalizați, că face discriminare profesională? O să vedeți că sunt multe argumente in acest sens. Despre discriminarea profesională nu prea se vorbește in România, dar ea există și in alte domenii, nu numai in muzică.
De acum 4 ani mi-au rămas in minte unele episoade ale circului mediatic care au urmat tragediei de la Colectiv. M-a frapat, spre exemplu, parada cu cătușe a patronilor de la Colectiv. Chiar credeți că oamenii aceia sunt niște demoni? După părerea mea oamenii aceia au investit in acel loc in primul rând pentru a sprijini o mișcare artistică și aici mă refer la rockul underground românesc. Apoi s-au lovit de hățișul nesfârșit de piedici pe care statul român le pune micului investitor și pe care le numește “măsuri de incurajare și sprijin a inițiativei private”. Taxe foarte mari, mediu ostil și foarte ostil in relația cu autoritățile, impunerea unor relații de tip interlop intre reprezentații statului și investitor prin frica față de o serie nesfârșită de controale care duc până la urmă spre faliment și astfel pentru promovarea șpăgilor, de fapt un fel de taxă de protecție, de fapt un fel de “tu ne dai nouă bănuțul periodic, iar noi ne facem că nu vedem banii negri sau gri, ocolirea unor obligații etc”. De aici neglijența față de măsurile anti-incendiu. Apoi despre motivul principal pentru care atât de mulți au fost prezenți in acea seară acolo? Un concert al unei trupe de muzică. Mai intâi că dacă acea trupă avea in spatele ei un pic de industrie acel spectacol nu ar fi trebuit să fie la fabrica Pionierul ci la sala Palatului (sigur o să zâmbiți) sau măcar intr-o altă sală de spectacol. Adecvată. Asta nu a fost posibil nici inainte și nici după Colectiv pentru că intrăm intr-o altă zonă. Preamărita industrie muzicală din România. De fapt o rețea de cumetrii, interese și mentalități comunistoido-medievale in care trupa Goodbye to Gravity nu a avut loc. Așa cum nu au loc multe trupe care chiar cântă in România. Nu vreau să vă consum prea mult din timp. Am să revin mâine cu continuarea.

sâmbătă, 14 septembrie 2019

Despre discriminarea profesională și nu numai


In general, in muzica romanească se vorbește mult și se face puțin. Mă refer aici doar la capacitatea muzicienilor de a face și la excesul de a spune, mai ales din spatele unei tastaturi.


sâmbătă, 3 august 2019

« Nu știu ce e mai bun, răul care aduce folos sau binele care dăunează ? »


- din ciclul scrisorilor intârziate - 11 aprilie 2014, Strasbourg


Am sa-ti scriu cateva idei extrase din propria-mi invatatura de astazi.
Am sa pornesc de la ideea-titlu desprinsa din cele ce spunea Andre Malraux inca din anii 70’ si anume ca secolul XXI va fi un secol al spiritualitatii sau nu va fi deloc. Asta se vede si se simte, mai ales in ultima vreme prin nevoia oamenilor, in general, de spiritualitate, cu alte cuvinte a faptului ca acea cantitate de oameni doritori de spiritualitate in orice forma ar fi ea a crescut, iar datorita interesului, respectiv a cererii, oferta a crescut si ea, sigur la diverse niveluri de competenta, dar, iarasi se simte si se vede ca se intampla, chiar intr-o lume dominata de tehnologie, o apetenta si o oferta deopotriva de spiritualitate, fie ca vorbim de religie, fie ca vorbim despre ezoterism sau altceva. Ceea ce mi se pare interesant, in primul rand este o anumita prejudecata care mi-a fost desfiintata astazi si pe care o aveam. Si anume a relatiei intre prosti si destepti, intre neinformati si informati, intre omul simplu si cel inteligent. Vis-a-vis de aceasta relationare imaginea mea era una de tip semanatorist daca vrei. Adica toleram cu bonomie paturile sarace la spirit si emotie si tratam cu o modestie candida relatia cu un om care nu imi raspundea la citate sau la a-propos-uri culturale, considerand de fapt ca mersul inainte al omenirii este generat de spiritele inalte, respectiv informate, medaliate cu 3 cifre la iq si eventual innobilate de absolvirea unei institutii de invatamant cu sonoritate, dar nu toti dintre ei ci doar cei atipici, cei nonconformisti (cred ca am mai vorbit despre asta, daca esti atenta ,lumea e dusa inainte de non-conformisti increzatori in fortele proprii pana in panzele albe). Sigur ca si inainte aveam constiinta existentei unui shaman din Siberia care de-abia daca stie sa scrie, sau a unui yoghin traditionalist din fundul Indiei care chiar respinge cunostiintele si educatia din afara propriei invataturi,
sau a personajelor romanesti, mesterul Manole si ciobanul din Miorita. Ca sa nu mai vorbim despre personaje precum Jimmy Hendrix (un tigan din sudul Statelor Unite care din cauza unei greseli a schimbat lumea muzicala de la el incoace si care nu avea habar de muzica)sau Beatles ,sau Rolling Stones la care membrii nu au avut nici cea mai mica educatie muzicala si au avut ceva greu de spus in istoria muzicii ultimei sute de ani. Dar ii consideram exceptii care confirmau regula, cu toate ca simteam in mod evident ca ceva nu se leaga, mai ales ptr ca erau prea multe exceptii. Si mai ales Iisus. El nu a fost o enciclopedie, el a fost un mare intelept. El nu era neaparat talentat sau harazit dar a avut dorinta si putinta sa ia asupra lui toate pacatele omenirii, inclusiv pacatul necredintei sau al indoielii (a spus pe cruce fraza « Tatal meu, de ce m-ai parasit ?»
N-o stiam rosti in capul meu. Acum stiu. Diferenta nu o face educatia sau cultura decat la nivel material. In relatia cu Inaltul si cu sinele ceea ce face diferenta sunt intelepciunea si dorinta de a merge in sensul atractiei universale atunci cand o simti si esti conectat cu ea si care atunci cand esti conectat din proprie initiativa si ca urmare a unui impuls natural de vointa aceasta atractie devinde motorul transformarii, motorul initierii sau a inaltarii .
Cartezian vorbind acest tip de intelepciune e fara sens sau in mare parte fara sens. Evolutia materiala industriala si post industriala a ultimilor 300 de ani ne-a aruncat, la modul general ,intr-o propaganda si dictatura efervescenta a materialului, a unei aprente adversitati intre stiinta si religie a unei ofensive a tot ceea ce este palpabil versus ireal si miraculos (neinteles). Dar ce a schimbat lumea ? Care a fost momentul in care oameni de stiinta de la Harvard sau Cambridge au inceput sa ia in serios existenta lui D-zeu si nu doar ca o forma de educatie si control social ? Momentul a fost semnat Albert Einstein. Cel care se stramba la academicieni si ironiza fetele patrunse de importanta propriilor lor prezente din institutii de educatie de prim rang din Europa, cel care canta la vioara si acordeon studentilor sai de la Berlin sau din America, dar care, de fapt la introdus pe Dumnezeu ca materie de studiu si cel care ne-a invatat sa gandim dintr-o perspectiva mult mai profunda si cuprinzatoare la ceea ce ne inconjoara de orice fel ar fi el si as mai adauga ,ceea ce este cel mai important vis-a-vis ,poate, daca vrei, de istorica divergenta filosofica intre materialism si idealism, veche de mii de ani, el a fost cel care a demonstrat prin fizica cuantica ca la baza materiei, de fapt sta ideea din toate punctele de vedere. Acest om a spart zagazurile unei gandirii newtoniene de sute de ani, punand in loc o perspectiva infinita si spirala a ceea ce este, pornind de la bossonul Higgs, trecand prin lumea minerala-vegetala-animala-umana-divina-supradivina si mergand pana la sursa primordiala care este concomitent si un sfarsit dar si un inceput, de fapt un cerc si o spirala in acelasi timp, daca ne gandim la simbolistica sarpelui care isi devoreaza la infinit propria-i coada.
Claude de Saint-Martin, un mare exeget al ezoterismului, provenit dintre teologii crestini ai secolului XVIII, spune in cartile sale ca doar omul-dorintei ajunge pana la urma omul-de-lumina. Cu alte cuvinte devenim ceea ce ne alegem sa devenim. Iar D-zeu iti da atat cat poti sa duci si doar atunci cand esti pregatit(de aici si diferentele de perceptie si de intelegere intre profani si initiati) Si, cu asta inchei, nimic din ceea ce ni se intampla, respectiv ceea ce nu ne defineste fiinta, nu este bun sau rau si in acelasi timp este bun sau rau. Tu alegi ce vrei sa vezi si ce vrei sa simti sau sa traiesti. Din pacate si hilar poate oamenii, in marea lor majoritate se plang de ceea ce li se intampla si nu constientizeaza ca ,daca gandesc negativ ,isi creaza un camp negativ in jurul lor care, prin legea atractiei universale ,culege frecventele joase din univers si practic creeaza acel cerc divin la nivelul propriei fiinte.

joi, 4 iulie 2019

Parodia normalității


Spun aici pentru că n-ar trebui să fie de mirare, n-ar trebui să fie nici de rușine sau zâmbet in colțul gurii și nici de trecut cu vederea. in ultima vreme situațiile m-au pus să fiu și lăutar și muzicant. Și muzician și un inceput de politician. Și organizator de voie dar și de nevoie. Astfel incât mă intreb cum să mă numesc. Sprijinitor de atmosferă cu muzică de lift? Fac și asta in vreo două locuri din București. Am făcut ceva ce n-am mai fost pus să fac. Vine Paul Nancă și imi spune, inainte de spectacolele de la filarmonica din Timișoara și Arad că trebuie să cânt ceva inaintea recitalului Laurei Bretan, că suntem numai noi pe scenă in serile respective. Și vine și TVR-ul să inregistreze. Pe bune zic eu? Păi ce ar trebui să cânt eu jumatate de oră? Lasă că te descurci tu, zice Paul, nu numai liniștit dar și ușor plictisit. Serios? Păi pe scena filarmonicii nu merge muzică de lift ca la restaurant. Plus că a fost ptr prima data in viata mea cand am cantat intr-o sală de spectacol, singur pe scenă, cu pianul și vocea. Ce dracu să cânt?!? Mă rog până la urmă mi-a venit. Ba chiar spre surprinderea mea nu m-a bătut nimeni cu roșii. Ce vrei! sunt scumpe. Ba chiar , probabil din politețe, m-au aplaudat. Cred că cei de la Timisoara și Arad mă consideră un fel de artist. Da! Spre deosebire de cei de la cele două resturante care nici nu se uită la mine. unde sunt așa un soi de casetofon, ca pe vremuri. n-am avut nici o problemă niciodată. Nici cu Felicia Filip pe scena Ateneului, nici cu Iris la Sala Palatului sau Polivalenta, nici cu Ștefan Bănică la Romexpo sau cu Paula Seling la Hard rock cafe. Ba chiar mă simt foarte bine cu trioul meu de piano blues pe la festivalurile pe unde ne mai primește cineva. Ceea ce nu e același lucru cu trupa Othello cu care cânt majoritar la nunți. Li se spun evenimente. Nuntă sună nasol și se creează impresia că valorezi mai puțin. Ceea ce spuneam că n-ar trebui trecut cu vederea este că eu m-am simțit peste tot la fel. Am incercat să imi fac treaba cat am putut de bine, la fel de bine și la restaurant, nuntă, televiziune sau filarmonică, pentru că din punctul meu de vedere nu există nici o diferență, in afară de cine cui propune. In rest atitudinea mea trebuie să fie la fel de profi sau, mă rog cât pot eu de profi. De netrecut cu vederea este faptul că mulți muzicieni, in capul lor mai putin informat, sau dacă e informat, in sufletul lor mai putin dăruit, sau dacă e și dăruit și informat in nebunia lor frustrantă, creează clasamente. vorbesc despre văcari, nu că iar interesa ci ptr că ei, meșterii consideră că numai ei ar trebui să fie pe planeta muzicală, sau vorbeesc despre lăutari fie că sunt rockeri sau jazzmeni, cum că lăutarii sunt o specie decadentă, cam ca casta paria din evul medu indian, dacă știți ce zic. In contextul ăsta ma simt foarte confuz in postura asta de lăutaro-artisto-bluzisto-ceva...Vă rog nu mă mai luați cu alea cum ca lautarul e lautar, muzicantul e muzicant și muzicianul e doar ala din templu. Am mai explicat că nu e așa. Există un singur termen. Din America pană in Australia. din Țara de foc și până la Vladivostok. Muzician. Dar sigur că confuzia asta nu vă va face să nu mai drmiți la noapte. Și când mă gândesc că m-au pus ăștia (adică ăilalți) să mai și candidez, chiar că mă opresc și nu mai scriu nimic. In semn de protest.

luni, 3 iunie 2019

Statele Unite ale Europei ?


Uniunea europeană, este şi părerea mea, are decât un singur drum. Acela de a ajunge la un moment dat, clar, simplu şi direct, Statele Unite ale Europei. Asta este ţinta. Ăsta este drumul. Dacă cineva îşi închipuie altceva, în opinia mea, se înşală. Ce înseamnă Statele Unite ale Europei? Înseamnă un concept vechi de aproape 170 de ani (Statele Unite ale Europei a fost un termen folosit prima oară de către Victor Hugo pe 21 august 1849), înseamnă un stat federal cu euroregiuni şi nu cu actualele state independente, înseamnă un stat cu propria armata, cu un singur guvern şi parlament federal, evident cu formaţiuni administrative euro-zonale, cu o puternică autonomie faţă de centru, în care nu mai există conceptul de naţiune, spre exemplu germană, franceză sau română, ci există un singur concept de naţiune europeană, în interiorul căreia în mod democratic şi liber fiecare comunitate lingvistică are dreptul şi chiar datoria să se conserve şi să se dezvolte într-un mod foarte simplu: acolo unde se încheie libertatea mea începe a ta, iar asta de la nivel individual până la corpuri comunitare de limba, geografice, religioase, sexuale, profesionale, etc. În Europa nu este nevoie de nici un fel de îngrădiri ci de legi juste şi puternice, aplicate de autorităţi puternice, clare şi limpezi, în serviciul comunităţii. Conceptul de naţiune are cu siguranţă valori inviolabile, dar el nu se suprapun în mod antagonic peste conceptul european, decât dacă vrei să îl manipulezi, să-l sluteşti din interese personale şi/sau obscure. Libertatea rămâne cel mai important atribut al rasei umane, iar formele de organizare administrativă nu trebuie să devină piedici în calea oricăror libertăţi individuale sau de grup. Suntem însă departe de acest tip de mentalitate şi abordare. Acest drum va ajunge la final doar atunci când vor veni acele generaţii care, în majoritatea lor vor înţelege necesitatea şi valoarea acestui tip de organizare. Atunci când masă critică susţinătoare a acestui tip de societate va deveni majoritară. Până atunci vom avea Marine le Pen, Viktor Orban, Erdogan sau mici Dragnea şi alţii că el pe care istoria îi va reţine doar într-un singur fel: la categoria “AŞA NU!”. Deja această masă critică incepe să iși facă simțită prezența. Forțele anti-europene inregistrează un recul evident ceea ce dovedește incă odată, dacă mai era nevoie, faptul că argumentele și mai ales propunerile venite din partea suveraniștilor europeni nu au substanță, fiind doar forme de exploatare și manipulare a temerilor și mentalităților invechite a unei părți din ce in ce mai redusă a cetățenilor europeni. Manifestările ultimilor săptămâni, incepând cu summitul de la Sibiu, continuând cu alegerile europarlamentare și nu in ultimul rând cu vizita Sanctității sale papa Francisc au arătat in mod clar orientarea spre unitate in asigurarea libertății, securității și prosperității tuturor cetățenilor Europei atât pentru români cât mai ales dinspre românii de pretutindeni. Românii au arătat in aceste ultime săptămâni dorința clară de a se integra intr-o uniune europeană solidă care să fie in stare să livreze garanții de libertate, securitate și prosperitate deopotrivă pentru toți cetățenii ei de la est la vest și de la sud la nord. In tot acest context care se cristalizează din ce in ce mai evident ca fiind voința majoritară a europenilor, avem datoria și libertatea de a ne conserva și dezvolta limba și tradițiile, modul de viață și de a imbogăți și proteja spațiul geografic in care trăim. In opinia mea asta e cheia in care ar trebui să construim un plan coerent dpdv economic, social pentru următorii 20 de ani, contribuind deasemenea și la eforturile comune pentru că avem oportunitatea unică in istoria României de a fi parte a unui stat de top 3 mondial. Statele Unite ale Europei.

duminică, 19 mai 2019

Despre Eurovision 2019 sau TVR vs. EBU. Drumul de la 14 la 50 %



Cam 4 ore a durat show-ul de aseară de la Tel Aviv. Cu o istorie de peste 60 de ani, pornită de la ideea lui Sergio Pugliese de la RAI și promovată la EBU de Marcel Bezencon, având premiera pe 24 mai 1956, ESC, acum când vorbim, este și repudiat și aclamat și ignorat și criticat. A devenit mai degrabă o manifestare de imagine, tendințe, de bacșișuri politice sau declarații de bună vecinătate. Lupta impotriva discriminării se imbină cu accente de discriminare pozitivă, ca peste tot, cu cât se extinde industria, produsele devin din ce in ce mai populare, respectiv kitsch-oase, lipsite de conținut și de emoție. E un soi de contopire a mesajului, muzicii, imaginii in tendințe. Cu sau fără acordul nostru și cred că fără vreo mișcare de culise (dacă nu cumva sunt eu un pic cam naiv) sau ce ține de vreo teorie a conspirației, Eurovisionul, acest mainstream art-performing se duce spre promovarea unor tendințe. Nu pot spune că sunt de acord dar nici nu pot revendica in contextul actual vreo viabilă schimbare de direcție. Ceea ce resimt insă, nu numai la Eurovision, este nevoia unui anumit soi de echilibru. A nevoii de echilibru mai ales. Sigur că celebrăm diversitatea, asta insemnând că suntem cu compasiune și acțiune alături de mai multe și diverse grupuri minoritare aflate in tot felul de nevoi. Sigur că trebuie să fim conștienți de istoricul suferințelor din trecut ale acestor minorități și că, până la urmă, unele dintre ele nu și-au rezolvat nici pe departe nevoile dar nu putem să ignorăm grija și față de ceilalți, crezând că dacă ești majoritar, normal (cu toate că uneori trebuie să redefinești chiar și această noțiune) și dacă vrei doar să te simți bine și să te bucuri, eventual, de muzică bună asta te face superficial, neserios și mai puțin important. Iar când vorbesc de echilibru mă gândesc la manifestarea atât a normalului dar și a anormalului, fix așa cum il vedem fiecare, intr-un procentaj echilibrat. dar și la o echilibrare a raportului intre muzica și spectacol, intre formă și fond, fără ca de aici să ințelegem cumva vreo ierarhizare ci poate, ideal, de o imbinare cât mai fericită. Știu că in teorie sună bine, iar in practică e cumva utopic, dar la asemenea anvergură și la asemenea istoric, oamenii chemați să gopodărească acest produs trebuie să fie dintre cei mai pricepuți. Dacă mi-aș permite să dau un sfat celor de la EBU acela ar fi să urmărească un adevăr simplu. Eurovision este un concurs de cântece. Așa se numește, iar asta este in primul rând. Iar eu cred că puterea muzicii, dând intâietate competiției de valori muzicale, punând pe primul plan promovarea valorii muzicale, asta cumva de la sine va drena și echilibra toate celelalte tendințe, pentru că muzica in esența ei este un cod democratic natural. Show-ul de scenă dar și cel de televiziune
mie mi s-a părut excelent și foarte inovativ. cu toate că avem oameni foarte bine pregătiți pe la noi nu știu de ce dar nu cred in stare tvr-ul ca instituție să aibă capacitatea să producă un astfel de show.

Pe vremuri, pe la Cerbul de aur, când am eu asa impresia din avion, fără să cunosc instituția din interior cum că profesioniștii erau lăsați să-și facă meseria, exista și la noi valoare de televiziune, dar asta e o altă poveste. O să revin la TVR. Ceea ce vreau să adaug acum este legat de Ester Peony. Mai intai că ea, in sine și-a făcut treaba foarte bine. A cântat cât a putut mai bine (și chiar cântă bine) și și-a insușit partitura scenică. Doar că a avut două probleme. Prima și cea mai importantă lipsa unei piese mai bune. Ceea ce mă intrigă insă, când vine vorba despre calitatea piesei trimise de România este faptul că am identificat cel puțin 7 piese din finală sub calitatea piesei cântată de Ester Alexandra Peony. Aici nu că nu ințeleg, căci ințeleg dar asta chiar mi se pare frustrant să vezi
piese mai slabe ca a ta, vizibil, auzibil, chiar dacă știi că nici piesa ta nu e vreo lumină este destul de nedrept. A doua problemă este, iarăși lucru evident, faptul că pentru ea “pălăria” asta a fost un pic cam mare. E nevoie de un pic de antrenament ca să plutești pe la 30 de km altitudine. De fapt, problema României la Eurovision 2019 (ca și la 2018 dealtfel) nu a fost Ester Peony sau The Humans, anul trecut. Problema României de la Eurovision este instituția organizatoare, nu oamenii ci instituția și cutumele ei. Politizarea ei excesivă. Ierarhia instituției bazată pe alte criterii decât cele legate de performanța profesională. Inerția și dezinteresul care domină pe acolo. Rețeaua de interese, pile și cunoștințe. Celebrul PCR vechi de 70 de ani și mai bine. Păi altfel cum vă inchipuiți că a apărut filmulețul cu sustinerea referendumului pentru familie a Laurei Bretan fix in perioada selecției naționale. Căci diferența, ne place sau nu, asta a făcut-o. De aici și schimbarea atitudinii celor doi vloggeri, membrii ai comunității lgbtq care a dus la scăderea notei juriului, respectiv a coborârii Laurei Bretan din poziția de lider. De aici o mulțime de intrebări. Oare Laura Bretan era potrivit să fie expusă la un subiect atât de controversat având totusi 15 ani la vremea repectivă?
Oare nu cumva lipsa unui manager autentic a dus la un asemenea demers? Oare avem nevoie de
juriu internațional la selecția națională? Oare nu cumva homo vs hetero este o falsă problemă?

Sunt mai multe intrebări. Nu mă apuc eu acum să le dau răspuns pentru că nu sunt eu cel chemat să judec doar că, iarăși, un pic de cumpătare și echilibru din partea tuturor părților n-ar fi stricat. De aici și apariția lui Ester Peony. A fost ca o joacă de copii. Doi se bat și al treilea câștigă. Păi cum cine era al doilea? Păi Dan Popi cine?!?...pardon... Bella Santiago...ma scuzați...a fost fix ca in politică, asta să nu iși mai inchipuie cineva că mai este ceva sau cineva in afara politicii. Și dacă tot veni vorba de politică, de data asta de politică făcută prost de unii nechemați, de pe-aici, il avem pe don Gigel. Pe care partidul l-a plantat in comisia de cultură de la șparlament. Don Gigel, că tot e campanie și trebuia să bifeze la evenimentele partidului să se vadă că a contribuit și el cu ceva, susține din inălțimea profunzimii sale culturale cum că România citez “s-a făcut de râs” doi ani la rând pe banii poporului hămesit și că doamna Gradea ar trebui să-și dea demisia. Asta de pe urmă nu mi-ar displace cu toate că dacă nu se schimbă mentalitatea că e doamna respectivă sau altcineva e cam tot același lucru. Don Gigel nu cu amatorisme de-astea se rezolvă problema sau altfel spus dacă nu te pricepi, nu te băga. Despre Madonna pentru mine totul se reduce la un singur cuvânt. FALS!
EBU trebuie să redimensioneze și să recalibreze produsul. Trebuie să asculte vocea publicului care, iată, a votat deja pentru muzică. Pentru că Olanda a venit cu muzică și a câștigat. Pentru că Suedia a venit cu muzică și a fost pe podium. Inchei cu un mesaj clar din care, cea care au pierdut acest concurs, respectiv televiziunea publică din România ar trebui să aplice un lucru simplu pe care EBU, instituție democratică, la aplicat. La Eurovision votul publicului a fost 50% și nicicum altfel!
Cei care au urechi de auzit și ochi de văzut dar mai ales interes de construit poate văd , aud sau fac ceva. Altfel ne plângem, bifăm, cheltuim bani și ne critică Gigel!

joi, 21 martie 2019

Premiile Gopo 2019 sau diversitatea penibilului degradant


Stimați organizatori ai galei premiilor Gopo 2019,
Cu toate că nu sunt ardelean, uneori reacționez mai greu. Nu am avut timp să urmăresc transmisia tv de la acest eveniment. Ceea ce vreau să vă transmit, cu tot respectul sau cu toată dragostea, cum spune un handicapat inca in viață, sunt câteva observații zic eu constructive.
Ideea centrală este că, după părerea mea, pe lângă faptul că v-ați făcut de tot rahatul ați ratat un moment foarte propice pentru a indica discriminarea și marginalizarea reală a culturii muzicale rrome. Nici nu știu dacă se scrie așa, cu doi de r. Mi-e mai simplu și cu siguranță nu jignesc dacă ii spun țigănești. Iar asta ați făcut-o, din cel puțin unul din doar două motive pe care le intuiesc eu acum, poate mai sunt și altele. Fie dintr-o lamentabilă naivitate marxist-civică confundând cultura interlopă cu cea urban țigănească, ceea ce e grav, fie dintr-un interes pecuniar irezistibil venit ca un “sprijin” din partea șefilor celor prezentați, ceea ce mi se pare și mai grav. Este nepermis să asociezi o categorie profund dezavantajată și marginalizată, vorbesc aici despre comunitățile de țigani aruncați in stradă de primării, despre oameni băgați in aceiași oală, in care primari din secolul XXI ridică ziduri pe criterii etnice și sunt votați majoritar tocmai pentru asta, chiar dacă sunt hoți dovediți și condamnați, de către majoritatea etnică, despre oameni fără acte de identitate, despre oameni care nu au acces la educație, sănătate, muncă dintr-un noian nesfârșit de motive tradiținalo-istorico-sociale contradictorii cu o altă categorie trans-etnică, multi-milionară, cu propriile legi, cu propria ierarhie socială, cu propriile legi economice și morale căruia ii spunem lume interlopă, fără să știm prea bine, mulți dintre noi, cu ce se mănâncă treaba asta. A reieșit dinspre dumneavoastră, stimați organizatori, din punctul meu de vedere că, practic, ați promovat, de fapt, niște băieți cu Bentley-uri, cu ceasuri de aur sau de h-aur care fac parte, trăiesc, respiră in aceiași lume in care abuzul, discriminarea, bunul plac și sclavagismul, toate la un loc, sunt la ele acasă, adică in lumea interlopă, cea cu traficul de carne vie, cea cu traficul de droguri, șamd. Una e să-l fi văzut pe Caliu pe scena dumneavoastră, sau 10 prăjini sau alte elemente care chiar puteau exprima cu adevărat autentic cultura gipsy, ca să-i zic așa. Din păcate domniile voastre, repet, dintr-o naivitate poetic-marxistă, dintr-o patimă nebună de a vă promova cu orice preț prin scandal sau dintr-o socoteală financiară mult prea pragmatică, ați reușit să aruncați in derizoriu un festival care incepea să devină prestigios și v-ați bătut joc de o clasă socială pe care ori n-o ințelegeți, ori vă e indiferentă sau poate și una și alta. Una e Fărâmiță Lambru și cu totul altceva e Florin Salam. Penibil și degradant!

duminică, 10 martie 2019

Despre discriminare și lipsa egalității de șanse din muzica românească (1)

(foto: colecția Costică Acsinte)

Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...
Mă deranjează când constat că violența domestică are niște cote alarmante in România, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că sunt sute de oameni in țara asta, care s-au ocupat cu muzica și care, după o vârstă, n-au de nici unele. Nu au pensie, nu au asigurare medicală și pur și simplu sunt aruncați la gunoi.
Mă deranjează când constat că lipsa unei culturi primare de la nivelul intregii societăți din România pune sub semnul antagonismului credințe, orientări sociale sau sexuale, comunități de limbă sau profesionale, dar mă doare profund că nu-i pasă nimănui despre faptul că educația muzicală e la pământ și mai ales, atâta cât e, este profund nereformată, fiind poate singurul domeniu din educație car a rămas la nivelul anilor 50’și ca urmare a acestei stări de lucruri sute, poate mii de copii și tineri ba renunță la vocația pe care le-a dat-o Dumnezeu, ba se incurcă in ițele unei lumi muzicale pline de piedici, nedreptăți, a unei lumi muzicale care e mai rău ca o junglă (in junglă sunt reguli), unde mulți ba eșuează, iar alți in mod evident emigrează.
Ceea ce vreau să spun este că și pe mine ca și pe mulți alții, mă deranjează marile teme, unele dintre ele istorice, din mult prea bogatul opis al discriminărilor de tot felul din societatea umană, dar ceea ce mă doare cel mai tare și mi-aș permite să-mi acceptați, este lipsa cruntă de egalitate de șanse din educația, cultura, tradiția, relațiile socio-profesionale legată de muzică și muzicieni, mai ales din cauza faptului că nimeni nu se sau s-a preocupat de asta. Până și faptul că multora li se pare că este un subiect neserios, de subsol, lipsit de interes, mi se pare discriminare. De ce?
Pentru că spunem bla-bla-uri despre diverși artiști cum că ar fi legende, nemuritori, de neegalat, ne mândrim cu ei, iar ei, un exemplu, unul dintre ei, la bătrânețe nu avea bani să-și poate face insulina la un medic (deh, nu avea asigurare medicală) și și-o făcea singur, sau altul a murit singur, in casă fiindu-i descoperit cadavrul după vreo 4 zile, intr-o adâncă sărăcie. Ambii legende, ambii aplaudați de zeci de mii de spectatori de-a lungul a zeci de ani. Un tânăr arată un potențial muzical fantastic. Un alt tânăr este foarte priceput in ale calculatorului, iar altul arată o foarte mare aplecare spre științele financiare sau din domeniul justiției. Ultimii trei au calea deschisă in a se dezvolta. Primului, in schimb, ii trebuie o chitară sau dacă e la stat, primește o vioară din patrimoniul filarmonicii pe care n-ar putea cânta nici câinii, deci trebuie să-și cumpere. Apoi ii trebuie o sală de repetiție pe care iarăși o plătește și niște lecții tot plătite pentru că statul român nu e interesat să facă educație muzicală pop-rock-jazz până la nivel universitar și acest nivel universitar fiind apărut de curând. Tânărul muzician talentat din România trebuie ca inainte de a câștiga bani din meseria lui să aibă bani pentru instrumente, știință și laborator. Asta la nivel de bătrâni și tineri. Pe la mijloc, când ești in activitate, lucrurile merg cam așa, circula și o glumă: Car niște scule de 5000 de euro, cu o mașină de 500 de euro ca să mă deplasez la un concert unde câștig 50 de euro. Și astea sunt doar câteva exemple. Pe de altă parte mentalitatea majorității românilor este tributară unei atitudini lipsite de respect față de cel care practică meseria sunetelor. Nu odată de-a lungul timpului prostituția, vagabondajul, incultura sau lipsa de civilizație fiind deseori asociate cu statutul de muzician profesionist. Nu in ultimul rând sunt profund inegale și discriminatorii următoarele situații:
- Politica de difuzare a radiourilor private orientată spre interese de grup, inchisă și
netransparentă
- Politica de difuzare a televiziunilor specializate și a emisiunilor tv care folosesc in desfășurător formații sau soliști muzicali, deasemenea fiind orientate spre interese de grup, inchisă și netransparentă
- Mentalitatea majorității mediei care asimilează prea ușor și prea des muzica cu ideea de cancan
- Modul total netransparent și umilitor in care diferiți organizatori de festivaluri aleg trupele sau cântăreții care urmează să evolueze pe scena
- Modul total părtinitor și umilitor in care diferite cluburi și locații cu muzică live tratează in general colaborarea cu artistul
- Inexistența unei deontologii profesionale a unor reguli de piață care să regleze competiția pe baze meritocratice și nu pe dumping sau cumetrii
Sunt acestea ,oare, suficiente argumente pentru a considera lipsa egalității de șanse in mediul muzical românesc fie el privat sau public (nu mai vrea să inșirui nedreptățile și neajunsurile din instituțiile muzicale publice) ca fiind un fenomen serios? Demn de luat in seamă? Eu cred că da și ca mine cred că sunt mai mulți. Numai că cineva trebuie să se ridice și să arate cu degetul și să zbiere. Am să fac eu asta și nu pentru că n-am ce face ci pentru că mi-a ajuns până peste cap, mai degrabă nepăsarea decât deja tradiționala lipsă românească a egalității de șanse din muzică.
Iertați-mă, sunt egoist, dar poate că nu...voi reveni.


luni, 18 februarie 2019

La Eurovision a pierdut România. S-a bătut singură.






Aseară la televizor, pe tevere1, am văzut un spectacol despre România. Am reținut câteva nume. Linda Teodosiu, Bella Santiago. Două leoaice care cântă de te dau de pereți. Super tari. Aseară erau amândouă foarte relaxate. Probabil ușor dezamăgite. Ele știu cine sunt. Traiectoria lor nu va fi impiedicată de butonările teveristice. Sunt deasupra aceestor rahaturi. Așa cum e și Alin Dincă și al său Trooper. Băieții sunt foarte tari. n-au nici ei treabă cu gradenele, marinele și alte iuliane pesedisto-teveristice. In prim-plan au fost două fete. Alexandra Crețu alias Ester Peony și Laura Bretan. Alexandra este talentată, are personalitate, cântă foarte bine. Numai că ea a fost bila aceea de la biliard care intră și e lovită indirect. Ea a câștigat pentru că nu s-a dorit să câștige altcineva. Pe de altă parte dacă va avea șansa să treacă de semifinale la Tel Aviv va fi undeva la mijlocul plutonului. Sper să mă inșel. am mai spus-o. Sigur iși face o super promovare. Dar oare merita fata asta de 25 de ani să constate că a câștigat și din cauza mizeriei din instituția organizatoare? Eu cred că nu merită. Așa cum nu merită o expunere cu mult peste forțele ei. Și aici nu e vorba nici de talentul ei, care e clar și nici de valoarea piesei care e ok. La Eurovision e o altă ligă cu alte unelte și alte nevoi și aici forțele Alexandrei și a celor din jurul ei sunt depășite. E opinia mea și din păcate vom constata ca și in alte dăți impotența teveristică. In ceea ce urmează vă spun din capul locului că sunt oarecum subiectiv și imi asum. Am cântat și am repetat cu Laura Bretan in ultima perioadă. In cei 35 de ani de meserie mi-a fost foarte rar dat să intâlnesc și să simt, pe viu, forța unei exprimări artistice care vine din altă parte. Necuantificabilă științific dar resimțită plenar spiritual. Laura Bretan, cum imi place mie să spun, e lovită de geniu și nu exagerez cu nimic când spun asta. Mulți o știți de la Românii au talent unde contează doar votul publicului și unde evident a câștigat. Asta aici la noi. Lumea intreagă insă o știe de la America got talent și chiar o știe toată lumea. De această unealtă avea și are nevoie România ca brand la un eveniment gen Eurovision. Evident, pe lângă piesă cât mai bună, interpretare cât mai bună și punere in scenă inspirată. Dacă putem vreodată spera la vreun Eurovision adus in țară cu aceste elemente putem face treaba asta. Merită oare fata asta care in curând face doar 17 ani să fie declasată, de fapt, de doi băieți, vloggeri influenceri care acum câteva luni spuneau ceva iar acum au făcut altceva? De ce? Pentru că intre timp Laura s-a exprimat intr-o speță foarte politică. E ok să i se dea un vot de blam incurcându-se merele cu perele? O să-mi spuneți ca da, că până la urmă asta se intâmplă tot timpul. Da, ok numai că la 16 ani dacă ți se intâmplă asta in țara pe care tu o iubești nemărginit, după ce a mai mare industrie intreagă in frunte cu David Foster te aplaudă la scenă deschisă, cam iți vine să iți bagi picioarele pentru că e profund nedrept și dezamăgitor. Problema cea mare aseară a fost a organizatorului. Adică a tevereului. Cât de bâtut in cap să fii să propui pondere 14 % a publicului, tu care ai nevoie de expunere, de audiență, de bani din publicitate ca urmare a audienței? Tu ca marketing dai principalului tău exponent, publicul care te urmărește ți practic iți bagă banii in buzunar, ii dai doar 14%? Pentru ce pui 2 vloggeri intr-un juriu de 6 persoane? Nu iți ajunge unul singur? Și nu te gândești să ai un anume echilibru ca pondere in acel juriu? Sau vrei să arunci cu rahat in ideea de juriu internațional și o faci așa la mișto? Concluzia este că aseară a pierdut toată lumea. Au pierdut prezentatorii pentru că lis-a băgat in gură texte care nu mai mergeau nici când era bunica fată. Au pierdut oamenii care s-au uitat la tevere1 și care au injurat la final promițându-și că nu se ai uită. A pierdut tevereul ca instituție care ușor se pregătește de statutul de televiziune de scară de bloc. A pierdut Alexandra pentru care Tel Aviv-ul este o pălărie prea mare. A pierdut Laura pentru care România este o mare dragoste. Și nu in ultimul rând a pierdut, incă odată, din nou și din nou România, așa cum pierde mai tot timpul pentru că iși dă cu stângul in dreptul. Am zis că n-o să comentez dar nu m-am putut abține. E nasol să pierdem așa la nesfărșit pentru că nu avem puterea de a ințelege că trebuie să ne facem curățenie in ogradă. Și da. Totul e politic. In primul rând arta. Cine nu știe sau nu e de acord cu asta il rog, cu tot respectul, să se documenteze.

vineri, 8 februarie 2019

Egloga Mioriței cu happy-end


Egloga o piesă pe versurile regretatului poet George Țărnea


Acum 2 ani postam acest montaj pe baza unui cântec pe care l-am compus pe versurile regretatului poet George Țărnea. La vremea respectivă eram după o efervescență civică nebănuită și neobișnuit de puternică. Reacția străzii a speriat puterea dar nu a făcut-o să renunțe la agenda propusă. Reacția de atunci a străzii, dar și cea care a urmat de atunci, nu a făcut decât să treneze punerea in aplicare a intregii operațiuni, iarăși, in premieră pentru România. De fapt, rădăcinile a tot ceea ce se intâmplă de 2 ani și ceva incoace sunt foarte vechi, iar increngăturile sunt și complicate și adânc infipte in societatea românească, cea care s-a fracturat, s-a impărțit atât de profund incât nu există nici o cale de aplanare, sau cel puțin, in acest moment nu a fost găsită. O parte a problemei este legată de felul in care societatea românească s-a așezat după 1989. Ceaușescu a fost deposedat de putere, după cum bine știm, in primul rând din cauza ințelegerilor făcute la nivel foarte inalt, peste capul lui și al României, ințelegeri făcute in afara țării, de marile puteri, ințelegeri care au fost sprijinite intr-o măsură hotărâtoare din interiorul țării de non-combat-ul instituțiilor de forță față de operațiunea pornită din afara țării dar și de acea combinație teribilă de revoluție, lovitură de stat, operetă tragică cu morți și răniți reali care au fost necesari ca și costuri colaterale pe de-o parte la validarea internațională a actului in sine dar și la manipularea unei populații parcă ieșite din evul mediu, infomentată, despuiată, fără informație, inspăimântată și de aici extrem de ușor manipulabilă. Rolul extern mai mult sau mai puțin executiv s-a oprit undeva prin 26-27 decembrie 1989. De aici, mai ales după execuția cuplului dictatorial, tot contextul aparatului de stat de sub dictator a fost preluat de către Ion Iliescu, un om neconflictual, dispus dialogului, respectiv masiv dispus compromisurilor de orice fel, in dorința sa și a celor aliniați la comanda sa de a-și valida și impământeni puterea discreționară cu imagine de democrație originală in România, dar și un om cu adânci reflexe de luptă de clasă cu o pricepere rafinată a tipului de conducere, de fapt de stăpânire, prin dosare, prin șantaj prin presiuni de orice fel, dar și prin compromisuri nesfârșite, evident cu condiția supunerii sau sprijinului total și necondiționat. De aici, dar și din practica tipului de politică comunistă a celor 45 de ani anteriori, s-a asezat și oficializat neoficial, ca să zic așa, ceea ce se intampla și inainte de 1989. De unde până atunci era băgat sub preș de ochii și știința dictatorului care , vezi Doamne, nu știa sau se făcea că nu știe, după 1989 a devenit ipocrizie la scară de politică de stat. Mă refer aici la minciună și furt. Până in 1989 foarte mulți furau la toate nivelurile. De la pâinea, salamul sau rulmenții scoși fraudulos din intreprinderi cu colaborarea portarului și până la dosirea sau completarea unor sume importante de pe lângă, de exemplu, veniturile intreprinderilor de import-export ale României socialiste, de fapt firme in toată regula făcute cu banii statului (de fapt cu banii nimănui sau ai tutulor, ai intregului popor cum ni se băga pe gât) de unde potentații ciuguleau, sau toată acea poveste a raportărilor unor sume sau a unor cantități in pofida faptului că in realitate erau cu totul alte sume sau cantități. Ce au făcut foștii potentați ai regimului? E simplu. Pe de-o parte au pus stăpânire in toate felurile și prin toate mijloacele pe ceea ce, până atunci, iarăși ipocrit și pervers era numit al intregului popor. Au destructurat, au furat, au confiscat aproape tot ce deținea statul român și au transferat in buzunarele proprii. Asta este o primă chestiune foarte importantă. Au făcut asta impreună, mai mult sau mai puțin, cu mai multă sau mai puțină informație, cu mai multe sau mai puține avantaje, intreg corpul așa zișilor politicieni care cu toții s-au perindat pe la butoanele acestei țări. Că s-au numit social-democrați, democrați, liberali, țărăniști cu toții sunt parte mai mult sau mai puțin a acestui jaf generalizat, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință, dar cu siguranță fără conștiință. Problema cea mare este că nu numai politicienii cu acte au furat și mințit. Alături de ei, sprijinindu-i total, o bună parte a societății românești s-a mufat la ceea ce am putea numi marea descurcăreală, tot acest fenomen pătrunzând până in cele mai profunde straturi ale societății românești, ajungându-se inclusiv până la numirea unei simple femei de serviciu de școală generală pe criterii pcr-iste. Nu, nu e vorba de sigla partidului comunist. Este titulatura de slang urban, de ceva despre care știe toată lumea dar nu scoate nimeni nici o vorbă despre. Pile, cunoștințe, relații. Au fost oameni și inainte și după care s-au inchinat de voie sau de nevoie la acest adevărat zeu al României care este acest pcr. De aici toate ințelegerile de la nivel mic sau mare fie din teritoriu, fie de la centru. De aici intreaga polarizare a unui electorat captiv in acest sistem pcr-istic. De aici și sprijinul larg, de masă, a acestei puteri instituite la nivelul intregii țări care nu ține cont nici de doctrine politice, nici de principii morale sau etice, nici de orientări politico-administrative spre binele sau prosperitatea publică. Intr-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin de-a lungul primilor 25 de ani intreg fenomenul incă nu ajunsese să iți explodeze in față. Rând pe rând, Iliescu, Constantinescu, Năstase și toți cei care i-au susținut și au prosperat cu ajutorul lor au reușit să țină sistemul cât de cât in frâu și oricum să-l țină departe de agenda publică. toată lumea știa că se fură in România, dar in mare măsură era un soi de omerta de stat, pe de-o parte să se mențină nivelul de manipulare a publicului și pe de altă parte să se poată spoi cât de cât imaginea de țară democratică și aptă de a deveni membră a NATO și a UE. Toată vrăjeala asta nu a ținut in fața oficialilor celor două instituții. Motivele pentru care România a fost acceptată in Nato și UE sunt altele decât acest “balet” al autorităților din România. Ulterior celor două aderări, planul partenerilor noștri a fost să diminueze pe cât posibil această verigă slabă de securitate care este corupția. Au căutat și au găsit, să le zicem cârtițe, din interiorul sistemului care să trădeze sistemul și să se pună in serviciul destructurării acestuia, construind o alternativă. Asta s-a intamplat din 2007 incoace, cu precădere după 2010, mai ales. A inceput practic o altă operetă, o altă punere in scenă. Aceea a incarcerării marilor corupți. Spun operetă pentru că voit sau nu, dosarele s-au făcut mai tot timpul la comandă, iar acest aspect a contribuit din plin la situația actuală. O operațiune gen Mani pulite, ca cea din Italia anilor 90’ probabil că ar fi avut darul să lămurească cel puțin pentru o vreme lucrurile. Din păcate inclusiv această destructurare a unui sistem profund corupt a fost făcută tot cu instrumente foarte discutabile și aici nu vorbim de partea strict executivă ci de cea de coordonare și chiar de comandă. Nu poți destructura un sistem bolnav, punând in loc un alt sistem la fel de bolnav dar poate mai sofisiticat. Nu poți să-i bagi la pușcărie, spre exemplu, numai pe adversarii tăi politici, sau pe corupții lor și pe ai tăi să-i mângâi pe creștet și să le creezi in continuare facilități. La un moment dat s-a trecut și de asta, iar când vânarea a ajuns doar pe mâna profesioniștilor ieșind oarecum de sub tutela factorului politic, intreg sistemul a făcut corp comun la modul de “corb la corb nu scoate ochii” și a declanșat ceea ce putem numi restaurația. Primarul, consilierul, deputatul, senatorul, ministrul sau șeful de partid ajunseseră la un moment dat la o presiune maximă fiind hăituiți de procurori, servicii secrete, judecători. Nu mai semnau nimic, nu mai vorbeau nimic, le era frică și de umbra lor. Toată această masă de influență avea nevoie de cineva care să le verbalizeze gândurile, cineva care să le satisfacă dorința de răzbunare. La fel s-a intamplat și in 89’ atunci când vroiau cam tot aceiași palate și averi dar nu le puteau face de frica lui Ceaușescu. In 1989 a apărut Iliescu cel care le-a dat liber la furat. De data asta “Mesia” a fost Liviu Dragnea, cel care mai intai a intrat pe sub pielea fostului său profesor, Petre Roman, pe care l-a convins cu lacrimi și bancnote, de atașamentul său profund și care mai apoi i-a dovedit lui Traian Băsescu că este un aliat de nădejde din teritoriu, adică aduce bani și voturi la greu și care mai apoi a sărit pârleazul senin la “adversari”, adică la pesedeu unde a fost primit la fel de entuziast din aceleați motive, de bani și voturi. Liviu Dragnea a intors două pagini foarte importante in istoria recentă a României, ca ne place sau nu. Ambele noi, dar previzibile, pentru cei care știu să dea diagnostice potrivite in socio-politica românească. Prima pagină se numește domnia baronilor. Pentru prima oară, după debarcarea lui Victor Ponta de la șefia guvernului(cu largul spijin la prietenului Liviu) și mai ales după alegerile de cu un an mai târziu Liviu Dragnea intâiul baron al României a proclamat republica baronială România și la adăpostul aceleași minciuni, ipocrizii, manipulări a inceput asaltul impotriva celui sau celor care vreme de câțiva ani buni le-au chinuit viețile lui și celor ca el. A inceput asaltul impotriva instituțiilor statului și a tuturor reprezentanților acestora care nu răspundeau la comanda lui. De data aceasta corupția, corupții, infractorii și-au pus poalele in cap pentru că s-a renunțat la păstrarea aparențelor, la păstrarea regulilor jocului. S-au pus in loc două proceduri. Prima, o manipulare grosieră, la care din păcate mulți concetățeni fără cultură politică achiesează. Statul paralel, influența distructiva a unor străini inamici țării, capitalismul și occidentul opresiv și decăzut. Iar a doua, pe lângă promovarea celei mai de jos garnituri de conducători din istoria statului român, cu accente de analfabetism funcțional sau atitudini de interlop sadea, este domnia bunului plac explicit. De ce facem asta? Pentru că putem, da? Cam asta e structura. Demnă de evul mediu. De la iobag până la aristocrat. De la soldat până la rege. De la dascălul de țară până la mitropolit. A doua pagină pe care Liviu Dragnea a intors-o insă, pe care nu a estimat-o corect sau deloc, este cea a activării societății civile care a venit la pachet cu prima, la fel de radicală dealtfel. Ați auzit probabil din ce in ce mai des in ultima vreme cum că “Dragnea ne-a unit”. Simplificând foarte tare cam asta s-a intamplat. Și aici lucrurile au niște rădăcini. Mai intâi așezarea diasporei și dimensiunea ei de prin diverse țări ale Europei. A trebuit să treacă niște ani ca românii care au plecat, să ințeleagă mai bine sursa ordinii și bunăstării occidentului de care suntem cu toții atrași. Sursa e simplă. E vorba despre modul de viață. In care trebuie in mod conștiincios și voluntar să iți faci treaba bine la serviciu, să respecți autoritatea și semenii, să arăți politețe și bun-simț, deci să respecți reguli. Astfel diasporenii și-au schimbat mentalitatea și implicit o schimbă și ei pe a celor apropiați pe care i-au lăsat vrând-nevrând pe-acasă. Apoi, odată cu inmulțirea investițiilor străine și intrarea capitalului premium prin companiile multinaționale, s-a creat o altă pătură socială care a atins oarecum pragul critic de influență. Angajații acestor structuri peste care au trecut intre 10 și chiar 20 de ani și care s-au obișnuit cu totul altfel decât acel pcr omniprezent din anii 90’. Toată această faună formată din angajații din multinaționale, oameni implicați in structuri civice dar și o pătură din ce in ce mai numeroasă de antreprenori, toți aceștia, luați deopotrivă au ajuns la o dimensiune la care incep să poată face diferența. Nu in ultimul rând mai trebuiesc luați in seamă numărul crescând al tinerilor care aleg să studieze in afara țării dar și a celor care lucrează in structurile administrative europene. Intreg acest corp, nu numai că a fost activat de monstruozitatea celor propuse de regimul Dragnea, dar l-a și coagulat, l-a și unit și dacă pot face o predicție, până la urmă previzibilă cumva, ii va și pune capăt, il va sfârși. Iată-ne ajunși aici. Iar asta trăim azi. Pe de-o parte o societate construită medieval, indiferent dacă e cu device-uri sau automobile de ultimă oră, profund a-culturală, profund inupgradabilă la noile trend-uri sociale și politice dorind doar să păstreze ordinea respectivă, iar pe de altă parte un val venit evident, ca intotdeauna in istoria noastră din afară, dinspre vest care vrea o țară ca modernă, prosperă, corect admnistrată. Aceste două corpuri sociale sunt ireconciliabile pentru că sunt in mod natural in contradictoriu și nu pot supraviețui unul lângă celălalt. E care pe care. E caftanul versus fracul. E noi contra ei. In mod sigur se va face schimbul puterii la finele lui 2020 doar că asta nu va rezolva problema. Sunt două mari semne de intrebare. In cât timp va reuși noua orientare, noul mod de a face politică și administrație să schimbe in profunzime actualul sistem astfel incât să fie credibil și eficient? In cât timp noua ordine va reuși să diminueze două aspecte fundamentale care , e drept ne-au salvat de multe ori in istorie, dar care ne frănează foarte mult progresul. O iau de jos in sus. Mai intâi e vorba despre obișnuința umilinței care distruge critica și reacția unei opinii publice necesare in echilibrul puterii și apoi neseriozitatea autorității prin care se generează o tendință de interpretare excesivă a legii și chiar ignorarea ei. Acesta sunt după părerea mea examenele cele mai importante ale valului de oameni noi din politica românească.
Egloga, acest cântec de la care am pornit este suma tuturor acestor gânduri și apăsări. Este o veșnică repetiție pe care dorim s-o incheiem. Este , dacă vreți o speranță, ca o “Mioriță” cu happy-end.


duminică, 25 noiembrie 2018

La centenar birjar! (II)




O tradiție profundă in România și la români. Plecarea din țară. E o tradiție veche de cel puțin 159 de ani de când România există de facto și de 140 de ani de când există de iure. Păturile instărite ale societății iși trimiteau copii la școală. Unde? In Occident. Până in 1945 românii plecau din țară fie la studii, fie in călătorie cu precădere in Occident. La această idee trebuie adăugat faptul că a existat o mișcare destul de importantă, mai ales in Transilvania incă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea dar și in prima jumătate a secolului XX. Aceea de emigrare in Statele Unite ale Americii. Fie legat de febra aurului, fie legat de scăparea de sărăcie, visul american a existat și la români incă din prima sută de ani de existență oficială a statului român. După cel de al II-lea război mondial și inscăunarea la putere, in România, a regimului dictatorial-comunist predilecția către plecarea in Occident a căpătat valențe noi. Dintr-o orientare la niște cote de interes medii spre mici, această idee, această orientare, această dorință a inceput să se accentueze in primul rând datorită interzicerii părăsirii țării sau dacă nu, a manifestării unui control extrem de riguros al acestei chestiuni. Au fost perioade când obținerea unui pașaport simplu de călătorie era un prvilegiu rezervat doar potentaților timpului. Asta a creat o frustrare și s-a transformat in “fructul oprit” ceea ce a mărit consistent interesul.
Un alt factor care a mărit interesul a fost și contradicția dintre propagandă și informațiile care veneau despre acest mirific occident. Atâta vreme cât le spui oamenilor oficial, la televizor că occidentul este decadent, că oamenii mor de foame pe străzi, că sunt exploatați și terorizați, iar pe de altă parte vin informații “de la om la om” că de fapt nu numai că totul e foarte normal, dar mai tot ce aici e interzis, acolo e permis și mai ales că poți fi liber să faci cam ce vrei, asta devine, iarăși, un factor care a creat frustrare și evident mărirea interesului. Mai sunt trei aspecte care au transformat interesul in disperarea de a pleca. Mai intâi odată cu falsa deschidere pe care Ceaușescu a creat-o la sfârștiul anilor 60’, inceputul anilor 70’ informații, imagini, diverse produse au intrat in România. Făceam colecții de pachete de țigări sau ambalaje de gumă de mestecat sau ciocolată, goale, pentru că erau foarte arătoase spre deosebire de cele autohtone similare, a existat o mică industrie de trafic de filme pe video pe care oamenii le savurau nu numai datorită acțiunii filmelor respective ci și pentru a vedea mașini, haine, magazine din același Occident la care pofteam și visam cu toții și evident că ne uitam cu jind la toți cei care reușeau să ajungă pe acolo. Tot aici mai trebuie adăugat un aspect important. S-a murit pentru asta. S-a murit mult. Oamenii erau vânați la frontiere, iar dacă nu erau uciși erau infundați in pușcării. După 90’ nu s-au schimbat prea multe pe la noi doar că oamenii au putut pleca mai ușor. După aderare, in 2007 a devenit un fenomen de masă. Nu s-a mai plecat doar la studii sau de plăcere. S-a plecat și se mai pleacă in continuare mai ales din cauza nevoii unui salariu mult mai bun, adică din dorința scăpării de sărăcie. In zilele destinate votării ultimului referendum au fost infinit mai mulți tineri la târgul universităților decât in secțiile de votare, ceea ce inseamnă mult. Ca frecvență a plecării suntem imediat după Siria, țară mistuită de ani buni de un violent război civil. In România războiul nu e violent dar e de mult. Este războiul lui Brâncuși, Enescu sau Caragiale. Este războil lui Eliade, Cioran sau Ionescu. Este războiul a milioane de victime care nu li s-a permis să trăiască, să se exprime, să se dezvolte ca români pe teritoriul statului acesta vechi de doar 159 de ani. E o tradiție in România și la români. Aceea de a pleca din țară pe care mă indoiesc că o vom sărbători de acest centenar.
Așa cum probabil nu vom comemora eroii care au căzut la frontiere pentru a fugi de acest marasm. La centenar birjar!

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

La centenar birjar (I)


România, români, românește.
Cuvinte incărcate de emoție și rațiune. Dar pândite și de patimi sau dimpotrivă, de persiflări. Realități pline de frumusețe și ințelepciune. Dar și imagini distorsionate de manipulări, jocuri de culise sau propagandă deșănțată. Reprezentări pentru care mulți s-au sacrificat suprem sau și-au dedicat viața, spiritul, munca, totul. Dar și reprezentări fățiș sluțite sau chiar aruncate la coșul istoriei pe un șervețel folosit sau poate mai grav sau trist in numele cărora s-au văzut siluite generații după generații ori s-au făcut crime in masă. Facem parade militare, părinții duc copii să vadă tancurile, rachetele și elicopterele de atac făcute pe bani mulți, să omorâm sau să schilodim alți părinți și copii pentru interesele și buzunarele altor părinți sau copii care promit părinți copiilor sau copii părinților cu condiția să apese pe tragaci in numele cuvintelor, realităților sau reprezentărilor respective in spatele cărora sunt, de fapt, intotdeauna niște interese și buzunare. Sărbătorim ipocrit o realitate deformată pentru că nu reușim să asumăm ideea că fără rău binele n-ar exista, iar fără minciuni, adevărul nu ne-ar satisface. Românii se intâlnesc cu România pe strada 100 colț cu uniunea europeană, vis-a-vis de stabilimentul rusesc și pierd sau strică românește vise, nevoi, speranțe până la difuzarea următoarei telenovele sau până la următorul țunami de fum al grătarelor. Centenarul românesc este o masă lungă de nuntă la care stau la taifas Brâncuși și Vasilica lui Dăncilă de la Videle, Salam luat la braț de Eliade, Cioran bând aldămașul cu Miki Șpagă sau Ioan Aurel Pop valsând duios imperecheat cu Lucian Boia pe muzica ingânată la jalnica chitară a lui Ludovic Orban,
România, români, românește.
Transcendență prin nepăsare. Excelență cu notă proastă la purtare.
(foto: colecția Costică Acsinte)

luni, 8 octombrie 2018

Milcofismele referendumului



Harta României arată foarte bine. Pentru cei care au ochi să vadă se poate observa cum dosul, spatele, este orientat spre dreapta și botul, fața este orientat spre stânga. Mă refer la punctele cardinale. În dreapta este estul, iar în stânga este vestul. Cred că, întocmai ca și harta, românii și-au dovedit orientarea și sexuală și cardinală și religioasă și politică și geografică la acest referendum.
1. Cele mai importante, după părerea mea, sunt comunicatul Coaliției pentru familie și in paralel comentariile oficiosului rusesc Sputnik. Le-am asociat pentru că sunt asemănătoare. Ceea ce ințeleg eu din acest comunicat și din acest comentariu:
"Nu v-ați calificat tavarășci. Dacă vedeați că nu vine omul să voteze trebuia să trimiteți consilierul și preotul la el acasă să-l aduceți la cabina de vot, iar pe drum să-i explicați cum să voteze. Iar apoi, dacă nici așa nu erau suficiente buletine de vot in urnă trebuia să completați. Trebuia să vă descurcați. Nu așa am așteptat de la voi. Toarășul e nemulțumit și ne-am dat seama că nu ne putem baza pe voi. Nu sunteți destul de hotărâți. Da sfidania"
2. PSD-ul se urca pe coama acestui val dacă referendumul avea succes. Spuneau că poporul strâns unit in jurul partidului a votat declarația de independență față de oricine și oricine să mai tacă. Dragnea folosea această trambulină, acest podium in a-și legitima înălbirea și a-și manifesta nevinovăția și poate, poate, putea candida apoi la președinție. Așa, prin personaje secundare au dat vina pe biserică, au înșirat bla-bla-uri ieftine, dar în interior taberele își ascut săbiile pentru că, de fapt, pentru cine are ochi și urechi, boicotul este și anti-psd. Livache, iarăși nu ți-a ieșit!
3. PNL-ul mi se pare cel mai mare perdant al acestui referendum. Orban s-a dus cu surle și trâmbițe să voteze fiind convins că referendumul va avea succes. Acum sunt voci in partid care ii reamintesc dezacordul față de poziționarea alături de pesede. Inclusiv lipsa de caracter. E o ipocrizie să spui că fiecare penelist poate vota după propria conștiință și apoi să te manifești in fața camerelor de luat vederi că tu susții familia tradițională și referendumul. Lipsă de caracter, ipocrizie, mimare a opoziției față de pesede, trocurile din teritoriu, arată un partid care nu e de fapt de opoziție, foarte nehotărât, lipsit de decizie, tributar vechilor reflexe useliste, pediste, feseniste. Pun în aceiași paranteză, pentru că s-au comportat ca între paranteze, atât PNL dar și PMP și UDMR. Partide și politicieni care au încercat să profite după prezumtivul succes al referendumului. V-ați arătat adevărata față iar oameni văd, sper însă să nu uite.
4. Nu știu ce procent îl putem pune pe seama absenteismului. Acest aspect face subiectul analizelor sociologice, politice, psihologice. Absenteismul de la treburile cetății cred că rămâne o problemă serioasă chiar dacă în ultima vreme românii au arătat o apetență foarte crescută de civism și exprimare socială față de acum șapte sau opt ani, de exemplu. E foarte important ca noile formațiuni politice apărute și organizațiile civice să convingă cât mai mulți oameni că viața personală a fiecăruia dintre noi e strâns legată de problemele societății în care trăim. E mult de lucru aici.
5. Se pare că boicotul a fost cartea câștigătoare în toată această poveste și subliniez încă odată faptul că boicotarea unui vot, pe lângă faptul că nu este absenteism, presupune tot o atitudine democratică. Voința manifestă a boicotului este respingerea în sine a ideii votului respectiv. Referitor la acest aspect aș vrea să adaug faptul că nu există nici o dezbinare în sânul poporului așa cum apocaliptic gândesc sau comunică unii. E normal să fie dezbatere și confruntare de opinii. Ne-am săturat de unanimități și tătuci care să se priceapă la tot și toate. Confruntarea de idei e sănătoasă cu condiția să fie constructivă, bazată pe argumente logice și să pornească de la bune intenții.
6. Felicitări Ro+ dar mai ales USR. Au fost singurele formațiuni care au avut curajul să se poziționeze de la început într-un singur fel. Ferm și cu argumente. Fără atacuri nepermise dar cu acuitatea prezentării tuturor aspectelor negative sau discutabile. USR-ul ca partid parlamentar s-a dovedit SINGURA formațiune politică de opoziție. Se dovedește incă odată și prin acțiunile lor de prin primării, din parlament, cu succesul foarte important al campaniei Fără Penali, cu succesul foarte important al delegării a 12000 de reprezentanți la secțiile de votare și a monitorizării atât de exacte a acestui referendum că pe de-o parte a trecut, ca partid, examenul maturității și pe de altă parte și foarte important faptul că sunt singura opoziție reală dpdv politic din această țară.
7. În România ultimilor ani, cu precădere a ultimilor doi ani, simțul civic, exprimarea socială, participarea la treburile cetății sunt din ce în ce mai pregnante. La acest referendum mai intâi că în majoritatea lor oamenii au arătat adevărata atitudine creștină opunându-se majorității politicienilor și, mai nou, chiar și conducătorilor bisericilor implicate în acest demers. Apoi, la acest referendum românii și-au dovedit încă odată dorința apartenenței la valorile europene și democratice, inclusiv prin păstrarea corectă și nemanipulată rusește a tradițiilor noastre creștinești și românești. Și nu în ultimul rând românii au arătat o maturizare socială neașteptată. Au știut, mulți dintre ei, să extragă, din mediile de socializare, din feluritele moduri de prezentare a problemei de la televiziuni, inclusiv probabil din dezbaterile din familie, adevărul și propria poziționare față de acesta.
Eu nu am crezut nici o secundă că lucrurile vor avea o astfel de finalitate. Eram convins că referendumul va avea succes. Am fost foarte plăcut surprins. E o lecție pentru politicienii care nu vor să ajungă la lada de gunoi a istoriei dacă nu au ajuns deja. E un moment în care noile formațiuni politice cu oameni noi au posibilitatea să confirme dacă nu au confirmat deja și să dea o încredere crescândă oamenilor că în țara asta se poate face politică fără șpagă, mită, minciună și frică. Să avem încredere astfel în continuarea parcursului nostru democratic și european.

sâmbătă, 30 iunie 2018

MUZICA E PENTRU TOȚI ȘI TOATE - ultimul episod





Ultimul episod



Concluzii


Muzica este un domeniu pe care nu-l poți cântări în termeni de bun, rău. Dacă acceptăm traiectoria informației muzicale (care e mai mult decât un sunet sau o organizare de sunete)care începe undeva la nivelul sinapselor unui emițător, sursă supusă unor condiții legate de nivel de cultură, nivel de înțelegere, stare sufletească, nivel de cunoștințe de specialitate, nivel de notorietate, morală și nu în ultimul rând intenție, după care mesajul trece printr-un instrument, fie el și vocea, care până la urmă este și ea un instrument, care și el are un nivel de performanță, mai mare sau mai mic, apoi chestiuni legate de spațiu sau timp, partea asta fiind și ea foarte importantă, dacă vreți e ca în principiul vaselor comunicante și mai apoi ajungem la receptor cu tot sistemul propriu exact ca al emițătorului, nivel de cultură, intenție, stare sufletească, nivel de înțelegere, nivel de deschidere etc. , constatăm, punând-le pe toate într-o sumă, un nivel destul de ridicat de subiectivism, constatăm că instrumentele de cântărire, dacă chiar este nevoie de așa ceva, trebuie să fie destul de fine și nici atunci nu-ți poate ieși decât un rezultat la fel de subiectiv, deci îndoielnic, deci discutabil. Faptul că un cântec iese câștigător, de exemplu, la un concurs dintr-o anumită zonă la lumii, într-un anumit timp, în contextul unui număr finit de alte melodii, cu un nivel valoric dat dar și aleatoriu, iar cântarul sunt 5 persoane să zicem bine intenționate dar și ele supuse propriilor “casete tehnice”, cum poate fi un juriu, sau cântarul este un vot popular care practic nu are nici o regulă probabilă, nu-l face mai bun, nu-l face mai valoros ci pur și simplu îți arată fotografia momentului, combinația dintre toate aceste elemente ducând la acel rezultat. Din acest motiv explicațiile parcursului unui hit sau a parcursului unui cântec rămas pentru totdeauna în istorie nu pot fi explicate decât în mică măsură, cu siguranță nu până la capăt. Ăsta e sensul corect explicat atunci când spun uneori că muzica nu se dă la concurs. Până la urmă asta e și frumusețea muzicii. Ceea ce pentru mine este inestimabil, aproape de perfecțiune, s-ar putea pentru un om să zicem din Bolivia sau Nepal să nu valoreze nici o ceapă degerată. Sau invers. Așa cum spuneam la un moment dat. Mi-e greu să cred că un membru al clanului Duduianu ar putea să valorizeze partea a doua a unei simfonii de Gustav Mahler, așa cum un ascultător exclusiv de muzică clasică ar putea valoriza într-adevăr o piesă de la Dream theater, de exemplu. Așa cum, presupunând că poți face asta, ar fi interesantă reacția unui trăitor din evul mediu, să zicem un nobil don Europa centrală, care ar ajunge să zicem la Untold. Cu siguranță reacția acestuia ar fi cel puțin interesantă.
Putem spune, așadar, că muzica este de fapt o opțiune strict individuală? Putem spune că odată ce trecem de nivelul individual, regululile față de oricare corp social devin fluide, deci fără o relevanță clară? Eu cred că da. Mergem mai departe cu termenii. Cu semnificația lor.
Tot acest noian de termeni trebuie cumva lămurit. Lăutar, muzicant, muzician. Lăutar este un termen potrivit mai ales pentru timpurile trecute. Lăuta, ca instrument, nu ma există de mult. Ea a fost un strămoș al instrumentelor cu corzi, actuale. Între timp cei care cântă muzică lăutărească sau populară (iarăși un termen greșit, prefer să folosesc cuvântul folclor, pentru că muzică populară - popular music - înseamnă altceva)sau școlit mai mult sau mai puțin, cei mai mulți dintre ei(dex-ul spune că lăutarul nu are cunoștințe muzicale). Mai este o parte de așa ziși lăutari dar ei sunt în mare parte trecuți de o vârstă și oricum nu mai sunt majoritari. Unui om care se ocupă cu muzica și care a trecut printr-un ciclu școlar fie el și doar gimnazial, nu prea mai ai cum să-i spui lăutar pentru că nu prea se mai potrivește nici măcar cu definiția respectivă din dex care și ea, după părerea mea e inexactă, vine dintr-o necunoaștere corectă a realității, mai ales a realității actuale. Dar cea ma mare problemă nu e asta. Cea mai mare problemă este folosirea peiorativă a acestui cuvânt. Când vrei să jignești un om de muzică, când vrei să ai o atitudine arogantă față de un anumit gen de muzică, chiar și când critici anumite atitudini mai puțin onorante a unor indivizi sau grupuri de indivizi din muzică, de cele mai multe ori se folosește cuvântul lăutar într-un context în care nu înseamnă mai puțin, ca jignire, ca umilire, ca persiflare, ca alte cuvinte discriminatorii cum ar fi jidan, țigan, bozgor, cioroi, etc. Așa cum am mai spus ar trebui propusă o lege care să alăture și cuvântul lăutar la cuvintele care presupun discriminare. Săracul cuvânt muzicant este ca un avort aproape. Practic este o traducere nefericită, prost înțeleasă din forma germană sau rusă, forme care sunt de fapt similare cu muzicianul din engleză sau franceză. Astfel, concluzia e simplă. Oamenii care se ocupă cu muzica sunt muzicieni. Simplu, ca bună ziua.
Am lăsat la sfarșit noțiunea de artist. Cuvântul este folosit practic din Renaștere, deci secolul 16 și atunci se referea la pictori și sculptori în principal. Larousse ne spune că artistul practică arta plastică sau poate fi artist popular dar și persoana care interpretează opere cinematografice, teatrale, muzicale sau coregrafice. Deasemenea se scoate în evidență și latura sensibilă a artistului sau faptul că și alte persoane pot fi “artiști” în meseria lor cum ar fi un medic, un avocat sau un profesor. Oxford ne spune că artistul e acea persoană care pictează sa desenează ca profesie dar și ca hobby. Sau persoana care desfășoară orice artă creativă, cum ar fi un sculptor sau un producător de film, actor sau dansator, deasemenea o persoană calificată într-o anumită sarcină sau ocupație, de exemplu un chirurg care poate mânui bisturiul ca un “artist”. Inclusiv dex-ul românesc dar și celelalte surse au de fapt un numitor comun “Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei”
Asta scrie la carte. Cred că de aici trebuie să pornim, de la atitudinea creativă din domeniul artei.
Acum, să vedem ce se întâmplă în realitate. Prima mare problemă este atitudinea mediei, mai ales de aici din România, dar nu numai, mai exact a felului în care sunt catalogați oamenii care se ocupă cu arta. Începând cu cea mai scurtă și neimportantă știre și până la analize mai profunde, majoritatea celor care scriu, vorbesc, comentează folosesc mult prea ușor cuvântul artist, îl atribuie unor persoane care, de multe ori nu se califică pentru această titulatură. Vorbim aici despre o meteahnă mai veche a mediei din România care nu prea face diferența, de exemplu, între artist și vedetă. Faptul că o persoană care, de exemplu, a “dansat” sau și-a arătat calitățile fizice într-o emisiune de televiziune cu o mare audiență, într-un interval de timp suficient de mare, atfel încât respectiva peroană a devenit foarte cunoscută, respectiv are notorietate, poate fi numită vedetă, adică o peroană cunoscută, dar nu se califică la capitolul artist. Iar când auzi din gura sau tastatura unei fătuci care face presă de vreo 6 luni numind-o pe respectiva persoană, vedetă dealtfel, artistă, ai așa un fior special pe șira spinării sau brusc ai nevoie de un emetiral. Cu toate astea, în mentalul colectiv sunt nume cunoscute, respectiv vedete, care, fără dubiu sunt considerate mai întâi artiști. Și aici nu vorbim doar despre persoane informate sau interesate de domeniu ci despre grupuri mari sociale. Ce îi face pe acești oameni să facă diferența? Eu cred că e vorba despre un simț, care nu ține de cele cinci simțuri pe care le avem cu toții. E vorba despre un simț care îți indică mai întâi autenticitatea. Oamenii nu își explică, în general, cum se verifică practic autenticitatea unui artist dar au capacitatea de a recunoaște autenticitatea și de a-i întoarce recunoștința. Nu e nevoie de prea multe cuvinte pentru asta. Un artist realmente autentic este recunosut dntr-o mie și nu îți trebuie multe facultăți ca să faci asta. Apoi oamenii, fix în aceiași cheie recunosc o altă trăsătură specifică artistului pur-sânge și anume naturalețea exprimării. Artistul autentic și natural nu trebuie să facă prea multe eforturi pentru a capta lumina care îi vine și de a o transmite mai departe. Acest mecanism de captare și transmisie dar și acelade receptare din partea publicului se face simplu, natural, iar aici iarăși nu prea se poate explica tot acest traseu. Se întâmplă pur și simplu sau nu. Și nu în ultimul rând publicul percepe, atunci când au în față un artist, un alt aspect important. Componenta morală a mesajului acelui personaj. E foarte important ca ceea ce exprimă artistul, dacă e artist, să fie cinstit și nu contrafăcut. Oamenii simt imediat dacă produsul tău artistic este doar formă fără fond, respectiv un produs de consum, în care ambalajul este minunat, iar interiorul este mic și meschin sau creația ta este una care vine,iarăși, autentic și natural, dar care are și o plus valoare emoțională sau spirituală, ideal de amândouă. Aici aș pune fiorul care te face să ți se ridice părul pe mai toată suprfața pielii atunci când percepi energia artistică, hai să-i zicem cinstită. Și aici și la toate celelalte componente, mecanica, transmisia, codurile nu pot fi explicate. Ele se întâmplă. Pur și simplu. De aceea cred că definiția prestației artistului poate fi “explicată” în două cuvinte. E pură și e simplă.
Pe lângă coordonata prestației mai este și coordonata relaționării să-i zicem extra-senzoriale.
Artiștii sunt speciali tocmai pentru faptul că ei sunt, de fapt niște țevi, niște canale de comunicare, niște vase comunicante. Artistul care se împăunează sau se laudă cu talentul său se pare că nu înțelege nimic, pentru că, de fapt talentul care este un dat, pentru care persoana respectivă nu a făcut nici un efort și el artistul ar trebui să înșeleagă faptul că există un motiv pentru care el este mai special, diferit decât ceilalți oameni, iar motivul nu este nicidecum acela de “a se da mare” cu asta. Motivul este acela al unei datorii. Datoria, menirea, scopul existenței persoanei talentate în această realitate este să dea mai departe ceea ce primește și noi o numim de obicei inspirație. De unde vine inspirația? Nimeni nu știe. De obicei avem tendința naturală să ne uităm în sus, la propriu. Probabil că de acolo vine. De sus. Nu cred că inspirația și organizarea emoțională cu care transmiți un mesaj sub formă artistică, a fost sau va fi vreodată explicat complet de cineva. Această datorie trebuie împlinită și atunci trebuie să înveți carte, să acumulezi cultură, să reușești să îți explici diverse fenomene sau stari. Cu cât nivelul de înțelegere, cultură și informație este mai ridicat cu atât talentul este mai împlinit și astfel se poate dezvolta într-un mediu prielnic. Sunt diferite niveluri de talent. Talentul înseamnă creativitate fie în sine fie interpretativă. Nivelul superior al talentului este genialitatea. Oamenii din muzică atinși de genialitate nu aveau, nu au sau nu vor avea nevoie de nimic altceva. Aici, dacă până acum câte ceva mai poți înțelege, nu complet dar într-o bună măsură, când asistăm la performanța unui artist atins de genialitate totul te depășește. Nu e nevoie de absolut nimic. Pur și simplu se întâmplă. Și se întâmplă la cote incredibile unde începi să întrezărești cam cum arată, sună, miroase, perfecțiunea. Sunt la finalul acestei serii și pe lângă speranța că am reușit într-o anumită măsură să lămuresc anumite aspecte se pot extrage două mari concluzii. Mai întâi că trebuie să luăm în serios puterea cuvintelor scrise sau rostite. Proprietatea termenilor este foarte importantă. Putem glumi, putem ironiza dar cred că trebuie să știm de fapt ce înseamnă exact un cuvânt sau altul.
Nu în ultimul rând în societatea românească este nevoie de mult mai multă recunoaștere și respect din partea publicului câtre artiști și muzicieni. Auto-ironia și gluma este de fapt o formă de apărare a aceluia care vede că nu este recunoscut și respectat de societate. Cei mai mulți nu fac asta din rea voință ci din ignoranță. Pur și simplu nu li se pare util să înțeleagă statutul unui muzician sau al unui aritst. E nevoie de mult mai multă recunoaștere dar și de respect. Pentru asta e nevoie în media de forme de educație care de ceva vreme lipsesc cu desăvârșire. Educația nu aduce audiență, deci nici bani. Iar statul român care ar trebui să acopere această lipsă e mult prea ocupat cu alt lucruri mult mai importante decât muzica(va aduceți aminte? Muzica este ceva puțin serios). Închei spunând, din păcate, că educația și nevoia de cultură sunt falimentare în România. Cine ar trebui să se ocupe de asta nu o face pentru că întotdeauna, de 30-50-70 de ani, sunt lucruri mai importate decât asta, acesta fiind statul, iar ceilalți sunt atât de dependenți de bani încât nu e timp pentru educație și cultură în general, cu atât mai puțin pentru educație și cultură muzicală. Educația muzicală, promovarea producțiilor muzicale, calitatea spectacolelor sunt subiecte care, datorită complexității lor trebuie tratate cu alte ocazii. Reacție la muzică au toate ființele vii, ba chiar sunt pietre care reacționează cu muzica. Singura artă neinventată de om. De aceea poate că muzica este pentru toți și toate în mod egal. Eu așa cred.