vineri, 19 iunie 2020

Artiștii nimănui

(intâlnirea din 1847 dintre Franz Liszt și Barbu lăutaru)


In 200
6 trebuia pusa in aplicare Legea nr.109/2005 cu privire la instituirea indemnizatiei pentru activitatea de liber-profesionisti a artistilor interpreti sau executanti din Romania. Din cei 7000 de artisti estimati de Ministerul Finantelor Publice ca potentiali beneficiari ai acestei legi, au primit indemnizatia numai 76 de artisti liber profesionisti. Cauzele pentru care foarte putini artisti beneficiaza de o indemnizatie intre 100 si 300 RON tin de relatia defectuoasa pe care Ministerul Culturii si Cultelor a avut-o si o are cu Uniunea Artistilor Liber Profesionisti din Romania condusa de cunoscuta interpreta Mihaela Mihai (foto). Relatie care s-a concretizat, la 31 august 2006, cu o plangere la Parchetul de pe langa Curtea de Casatie si Justitie impotriva ministrului Adrian Iorgulescu si a secretarului de stat din acea vreme, Ioan Onisei.
O plangere care nu a produs, deocamdata, nici un efect juridic, dar care a exprimat disperarea initiatoarei Legii 109/2005, Mihaela Mihai, fata de nenumaratele piedici puse comisiei de acordare a indemnizatiilor. In acest moment asistam la un razboi de culise intre Mihaela Mihai si Ministerul Culturii si Cultelor. Prima se lupta sa modifice si sa completeze legea indemnizatiei pentru artistii liber-profesionisti avand sprijinul a 20 de parlamentari din toate grupurile politice. Ministerul a acceptat un punct de vedere al Guvernului prin care nu e sustinuta adoptarea initiativei grupului format din Mihaela Mihai si cei 20 de parlamentari. Peste toate acestea, ZIUA a descoperit ca arhivele cu atestatele artistilor liber-profesionisti eliberate pana in 1989 nu mai exista. Legea privind instituirea indemnizatiei pentru activitatea de liber-profesionist a artistilor interpreti sau executanti din Romania, 109/2005, a fost initiata de Mihaela Mihai, presedinta a Uniunii Artistilor Liber Profesionisti din Romania (UALPR). O lege votata in plenul Parlamentului in unanimitate. Legea, in viziunea initiatoarei, nu e o pomana guvernamentala, ci un drept pe care artistii liber-profesionisti l-au castigat platind impozite la stat timp de peste 40 de ani.
Impozite mari din colaborari
In perioada comunista, incepand cu anii '50, majoritatea artistilor de la noi si-au desfasurat activitatea in regim de liber-profesionism, cu titlu de colaborator, ceea ce inseamna ca nu aveau carte de munca. Miile de emisiuni de televiziune, inregistrarile la radio, teatrul radiofonic, Electrecord, turneele in tara si strainatate, colaborarile cu casele de cultura, cu ansamblurile folclorice, toate acestea se faceau sub regimul colaborarii. Astfel, statul a retinut automat impozite, dar munca acestor artisti nu era contabilizata la vechime si la pensie. Pentru ca un artist, in cele mai multe cazuri, traia exclusiv din aceste colaborari, in afara acestora gasindu-se in situatia de a muri de foame. Potrivit unui calcul comparativ, un cetatean roman cu carte de munca avea sub comunisti un salariu din care se retinea un impozit total de 4,7%. Dupa adeverintele obtinute de la Radio, Televiziune, Mihaelei Mihai i se retinea un impozit de 24,5%. In ciuda acestui impozit, nu exista o lege care sa ia acest impozit in consideratie pentru CAS si pensie. Nu se stie cum se calcula acest impozit pentru artisti. Mai mult, suma in valuta obtinuta in strainatate trebuia schimbata imediat la cursul oficial al dolarului de la noi. Or, sustine Mihaela Mihai, era aberant, cursul era total fals.
Mari vedete fara carte de munca
Conform evaluarilor facute de Ministerul Finantelor Publice, beneficiarii Legii Mihaela Mihai sunt intre 7-8000 de artisti. Multi dintre acestia, adevarate glorii ale epocii lor, sunt fie intretinuti de familie, fie muritori de foame cu un ajutor social minim. Altii, nu putini, sunt in aziluri. Celebritati precum Margareta Paslaru, Angela Similea, Corina Chiriac sau Mihaela Mihai au trait sub comunism numai din aceste colaborari, fara sa aiba carte de munca. In perioada comunista, statul a castigat foarte multi bani de pe urma marilor artisti, fara sa le topeasca impozitele retinute intr-o pensie.
Ras de la indemnizatii
Regretatul Gil Dobrica nu a avut acces la indemnizatie pentru ca si-a desfasurat cariera prin baruri si restaurante. Art. 3 al Legii, in forma sa actuala, stabileste ca sunt beneficiari artistii care "au colaborat cu institutii de stat sau persoane juridice de profil". Mihaela Mihai ne-a spus ca unul dintre scopurile importante de modificare a Legii 109/2005 priveste in special acest aspect. "Este unul din obiectivele principale din Proiectul meu de modificare a legii, deoarece sintagma elimina de la indemnizatie pe cei precum regretatul Gil Dobrica, restaurantele si barurile avand ca profil de activitate "alimentatia publica". Guvernul respinge vehement si aceasta modificare, ca si cum, cantand in baruri, nici Horia Moculescu, nici Johnny Raducanu nu ar fi platit impozite la bugetul de stat!", ne-a oferit amanunte Mihaela Mihai. In Punctul de vedere al Guvernului asupra initiativei de modificare si completare a Legii Mihaela Mihai, Calin Popescu-Tariceanu scrie negru pe alb: "Consideram ca este inadmisibil ca nivelul indemnizatiei (propusa in textul de modificare la 3000 RON - n.r.) sa fie mai mare decat nivelul pensiei medii". Acest text a starnit cele mai vehemente reactii. In mod real, numarul celor care ar putea beneficia de aceasta modificare nu ar fi mai mare de 200, pentru ca indemnizatiile s-ar da in functie de atestatele de liber-profsionist. "E vorba de artisti de prima mana. Este de neconceput ca Guvernul sa dea raspunsul pe care l-a dat. Punctul de vedere e scris de Ministerul Culturii si Cultelor, nu de domnul Tariceanu. Aceasta modificare de lege poate trece chiar cu avizul negativ al Guvernului. Protestam pentru dispretul oficial pe care il manifesta Guvernul actual fata de artistii romani!", ne-a declarat Mihaela Mihai.
Arhiva cu atestate, pierduta si inundata
Din vina exclusiva a functionarilor Ministerului Culturii si Cultelor, multi artisti nu pot sa beneficieze de indemnizatie pentru motivul incredibil ca nu mai exista arhivele cu atestatele de artist-liber profesionist.
Inainte de 1990, atestatele se eliberau prin grija Centrului de Perfectionare a Personalului din Cultura, institutie care de-a lungul timpului a purtat diferite denumiri. "La preluarea arhivei de catre C.P.P.C., institutie infiintata prin HG 1878/2005, au fost gasite doar documente de evidenta pentru certificate care atestau calitatea de artist liber-profesionist incepand cu anul 1990. Din discutiile purtate cu fosta conducere a C.P.P.C. a rezultat ca schimbarea sediului si inundarea in mai multe randuri a arhivei ar fi putut determina pierderea documentelor de dinainte de 1990", ne-a transmis aceasta informatie Biroul de Presa al Ministerului Culturii si Cultelor. "Actualul C.P.P.C. nu detine evidenta atestatelor eliberate pana in anul 1989. In 1991, primul an pentru care exista o evidenta completa, au fost eliberate 1234 atestate de liber-profesionist. Pentru perioada 1991-2007 exista evidenta atestatelor eliberate, in prezent lucrandu-se la transpunerea ei in format electronic. In anul 2006 au fost eliberate 55 de atestate de artist liber-profesionist, iar in acest an nici unul. Ocupatiile vizate au fost: dansator, disc-jockey, instrumentist, solist muzica usoara, solist muzica populara. Pentru evaluarea unui artist liber-profesionist se achita o taxa de 100 euro (in medie), in conformitate cu dispozitiile ordinului Ministrului Culturii si Cultelor nr. 400/1990, cu modificarile si completarile ulterioare. Suma se face venit la bugetul C.P.P.C., institutie finantata exclusiv din venituri extrabugetare, care asigura conditiile necesare evaluarii. Valoarea globala a acestor venituri pentru anul 2006 este de aproximativ 5500 euro", se arata in raspunsul oficial al MCC primit la insistentele repetatate ale ziarului ZIUA.
Mihaela Mihai, initiatoarea legii, nu beneficiaza de aceasta indemnizatie, pentru simplul motiv ca nu-si gaseste Atestatul in arhivele detinute de catre MCC. "Am muncit trei ani, doi pentru scoaterea legii si al treilea pentru punerea ei in aplicare, dar nu beneficiez de acei amarati de 300 lei/luna, desi am premii internationale, Diploma de Conservator si o cariera de exceptie", ne-a marturisit Mihaela Mihai.
Hartuieli la zi
Confruntarile dintre Mihaela Mihai si Ministerul Culturii se repercuteaza, in primul rand, asupra artistilor. Numarul celor care beneficiaza de indemnizatie este absolut infim, iar raspunsul negativ al Guvernului pentru modificarea legii 109/2005 e pus in carca MCC.
Printre cei care ar trebui sa beneficieze de indemnizatie ii amintim aici pe actorul Radu Beligan (foto), pe regizorul Sergiu Nicolaescu, pe compozitorul Horia Moculescu ori pe interpreta de cantece lautaresti Panseluta Fieraru. Aceasta din urma, numai daca legea va fi modificata. In acest moment, conform legii, nu beneficiaza de indemnizatie artistii care au cantat si dansat in baruri de noapte ori in programele unor mari restaurante, desi acesti artisti au fost platiti pentru colaborari si statul le-a luat impozit. Printre cei care beneficiaza de indemnizatie, am descoperit nume de referinta in muzica usoara si populara romaneasca, precum Stela Enache ori Florica Bradu.
Ultima dovada de hartuire din partea MCC e aceea ca de mai multe luni membrilor comisiei pentru atestarea calitatii de beneficiar al indemnizatiei pentru activitatea de liber profesionist le-au fost blocati banii ce li se cuvin pentru participarea la sedintele comisiei. Nu ar fi, de altfel, pentru prima data cand s-ar intampla acest fapt, anul trecut comisia trecand prin aceeasi situatie.
Senatul, intre SRI si artisti
Initiativa de modificare si completare a Legii 109/2005, sustinuta de 20 de parlamentari din toate partidele parlamentare, va fi dezbatuta si supusa votului, astazi, in plenul Senatului Romaniei. Pana acum, Raportul de respingere al Comisiei de Cultura a Senatului a fost supus votului de trei ori din cauza de vot egal. Pana la urma, Raportul a fost respins la mustata. Principalul argument al respingerii e legat de cuantumul modificat al indemnizatiei, de 3000 RON, considerat de cativa parlamentari a fi prea mare. In conditiile in care pensionarii SRI primesc peste 4000 RON pe luna, numarul acestora fiind cu mult mai mare decat cei 200 de artisti liber-profesionisti posibili beneficiari, e de presupus ca argumentele in favoarea modificarii legii sa fie mai numeroase si legea sa fie modificata.
Bataia pentru indemnizatia de merit
La ora actuala, conform Legii 118/2002, initiata de poetul si senatorul Adrian Paunescu (foto), functioneaza indemnizatia de merit acordata pe baza unor propuneri facute de uniunile de creatie, Ministerul Cultelor si Cultelor, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, Academia Romana si Agentia Nationala pentru Sport. Conform legii, cuantumul lunar al indemnizatiei de merit este egal cu 3 salarii minime brute pe tara si este neimpozabil (aproximativ 1400 RON), iar numarul total de indemnizatii de merit este de 1500. Din acest numar, la presiunile exercitate de Mihaela Mihai, 100 de locuri revin artistilor liber-profesionisti. Numarul fix de indemnizatii a produs si produce multe tensiuni. Sunt multi artisti si oameni de cultura care asteapta la rand ca lista fixa de 1500 sa se diminueze prin moartea naturala a unui beneficiar. Mihaela Mihai crede ca indemnizatia de merit inlocuieste vechile distinctii pentru artisti emeriti, pe cand indemnizatia propusa de ea se acorda doar pentru o activitate depusa de pe urma careia statul a luat impozite. "E oribil sa astepti sa moara unul care are indemnizatie de merit", a concluzionat
Mihaela Mihai.
Doar 1% beneficiari!
Comisia pentru acordarea indemnizatiilor pentru artistii liber-profesionisti a lucrat pana in prezent 165 de dosare. Din acestea au fost emise 76 Hotarari de admitere, 89 Hotarari de respingere, dintre care patru Hotarari anulate si sase revocari. Din cei 7000 de beneficiari, au primit indemnizatie 1%, adica 76 de artisti liberi-profesionisti.

Articol preluat de pe 
https://www.artline.ro/ 

joi, 7 mai 2020

Recuperarea demnității se face doar impreună. Studiu sociologic.

Aveți aici și tot la muzicienii independenți mă adresez in primul rând, un studiu sociologic făcut acum 2 ani care confirmă multe dintre concluziile fiecăruia dintre noi, culese oarecum și folosesc un termen tehnic "după ureche", "la simț". De data asta vă invit să urmăriți un studiu sociologic care confirmă marginalizarea și discriminarea la care suntem victime mai mult sau mai puțin conștiente, de prea multe zeci de ani. Și aici nu trebuie să se tragă concluzii de genul in care publicul e incult sau needucat. Intr-adevăr intr-o mare măsură așa este numai că din păcate, alte studii sociologice au dovedit că această situație este doar efectul unei cauze profunde cu multe rădăcini istorice in 70 de ani de comunism și neo-comunism cu o cultură fardată și scoasă la inaintare dar cu hainele rupte și in picioarele goale, pentru a arăta chipurile superioritatea societății multilateral dezvoltate față de capitalismul găunos sau ulterior loviluției din 89' când s-a constatat că băieții care s-au perindat pe la conducerea statului nu numai că au tratat cu nepăsare și superficialitate fenomenul dar au participat prin atitudinea lor de vătafi social la declasarea culturii și a oamenilor de cultură, inclusiv deteriorarea venită la pachet a respectului și prețuirii din partea societății a actului cultural, a actului artistic in general, a celor care fac să se intâmple muzică, teatru, dans etc. Problema din păcate depășește și pragul celor 70 de ani și spun asta pentru a elimina tentația datului a toată vina pe dictatura comunistă, din păcate vin cauze și dinspre trecutul mai indepărtat, din perioada interbelică de pildă când cultura la noi era doar apanajul unor elite la care, sigur, acum ne uităm cu maxim respect, e normal, dar care nu a știut sau nu a vrut, să ridice masele. Au fost niște tentative după părerea mea prea puține, de prea mică importanță. Deci avem de-a face cu un fenomen de declasare, de discriminare, de marginalizare, care se intinde pe vreo 100 de ani asta după știința mea inseamnă vreo 3-4 generații și astfel e lesne de ințeles că toate aceste probleme cu care mulți dintre noi ne confruntăm zilnic aproape sunt deja, e trist dar adevărat, tradiție și ca să schimbi mentalități tradiționale pare ca și cum ai vrea să pleci pe Marte cu căruța. Inclusiv artiștii declasează alți artiști. Și acum mă refer la o altă cauză pentru care suntem in această situație. Iarăși, mă refer in primul rând la muzicieni. Vreme de 30 de ani nu s-a reușit să se creeze un organism de reprezentare coerent care să vină să regleze industria, care să vină să tempereze tentațiile de monopol de toate felurile. In fine, care să vină să instituie mecanisme care să genereze in piață mult mai multă egalitate de șanse, să aducă mult mai multă transparență la nivel de promovare, la nivel de gestionare a drepturilor șamd. Mulți muzicieni populari, din păcate, au preferat să iși vadă mai degrabă de propriul lor univers de viață, de creație, de relații, de interese in detrimentul unei atitudini ceva mai militante, a unei atitudini care să depășească cumva cadrul dezbaterilor nesfârșite, a comentariilor fără un rezultat concret și să vină in sprijinul unui bine comun, de breaslă, direcționat mai puțin către sine și care să vină in sprijinul celorlalți. Acestea sunt doar câteva cauze a ceea ce veți vedea și auzi in acest sondaj.
Sondajul in format pdf il puteți găsi aici 

miercuri, 6 mai 2020

De ce independent?



Muzicianul independent este o persoană foarte particulară in societatea românească. Dar inainte de asta vă propun să il definim. Un liber profesionist este o persoana ce exercita o anumita profesie pe cont propriu. Liber profesionist este cel ce isi desfasoara activitatea legal si a carui meserie se incadreaza intr-un ordin profesional. Asta este o incadrare folosită de jurisprudența din România. Un freelancer, liber profesionist sau „lucrător freelance” este o persoană care
lucrează independent, care desfășoară o profesie fără un angajament pe termen lung cu un angajator. Freelancerii pot fi uneori reprezentați de o firmă sau agenție care se ocupă cu găsirea clienților, sau cu revânzarea serviciilor oferite de freelanceri. Termenul a fost inventat de Sir Walter Scott (1771-1832) în romanul istoric Ivanhoe pentru a descrie un războinic medieval mercenar (sau free-lance). A fost recunoscut oficial ca verb în 1903 de către diferite autorități în etimologie, cum ar fi Oxford English Dictionary. Asta ca definiție. Juridic vorbind conform specialiștilor Artist este considerată orice persoană care creează sau participă prin interpretarea sa la crearea sau re-creerea de opere de artă. Artistul consideră creaţia artistică drept o parte esenţială a vieţii şi contribuie la dezvoltarea artei şi culturii. Calitatea de artist este recunoscută sau se încearcă a fi recunoscută, fie că este legată sau nu în mod explicit prin anumite raporturi de muncă sau de asociere (conform UNESCO, 1980).
Liber-profesionistul este considerat, în raport cu statutul profesional al creatorului/artistului, o
persoană acreditată ca persoană fizică autorizată, calitate similară persoanelor juridice de drept
privat (conform SSCPN - Strategia Sectorială pentru Cultură și Patrimoniu. Național- 2014-2020).
In acest context etimologic și juridic concluzia la care am ajuns este următoarea:
Muzician independent este acea persoană care iși câștigă existența din comunicarea publică a operei sale muzicale in ambele forme, de creație și/sau interpretare
Muzician independent este acea persoană conform statutului de liber-profesionist, explicat mai sus, care nu are un contract permanent cu o instituție culturală, muzicală, publică sau privată având ca consecință o remunerație regulată, lunară și care nu are avantajele pe care un asemenea contract le poate produce cum ar fi un concediu legal anual, asigurări sociale și de sănătate acoperite de la sursă sau avantaje indirecte precum posibilitatea accesări unor credite avantajoase sau accesarea unor programe sociale cum ar fi „Rabla“ sau „Prima casă“
Muzician independent este acea persoană care iși desfășoară activitatea intr-o instituție culturală, muzicală, publică sau privată care are un contract de colaborare sau un contract pe drepturi de autor sau este remunerat ca persoană fizică autorizată sau printr-o societate avand ca principal domeniu de activitate cele legate de domeniul muzical (codurile CAEN respective) sau domenii subsecvente
Muzician independent este acea persoană care nu este antreprenor in diverse forme de asociere intr-un alt domeniu de activitate decât cel muzical sau domenii subsecvente acestuia.
Muzician independent este acea persoană care este antreprenor sau angajat la propria firmă in diverse forme de asociere in domeniul de activitate muzical sau domenii subsecvente
Domeniile subsecvente domeniului muzical sunt printre altele: casele de discuri independente, studiourile de inregistrări, școlile particulare de muzică, firmele de prestări servicii care inchiriază tehnică de scenă sau sălile de repetiții.

  Muzicianul independent, liber-profesionist spuneam că este o persoană foarte particulară și din cauza faptului că inclusiv in clasificatorul ocupațiilor din România statutul acestuia este incert, chiar dacă in noul cod civil este recunoscut ca profesionist. Profesia de artist, creator, autor se regăsește sub diverse denumiri de meserii creative în clasificatorul ocupațiilor din România. O cercetare a COR a relevat 232 de profesii creative din Subgrupa 26 - Specialiști in domeniul juridic, social si cultural, Subgrupa 34 - Alţi specialişti în domeniul juridic, social şi cultural, Subgrupa 21 – Specialişti în domeniul ştiinţei şi ingineriei, Subgrupa 35 - Tehnicieni în informatică şi comunicaţii și Subgrupa 12 - Conducători în domeniul administrativ şi comercial.

Și din această perspectivă am incercat să delimitez artistul, respectiv muzicianul independent oarecum recunoscut in România ca având o profesie liberală, spre deosebire de celelalte recunoscute complet și explicit.

luni, 13 aprilie 2020

Cum mi-am petrecut izolarea.


Se face o lună de când viața mea s-a schimbat substanțial. Pe scurt treaba a fost cam așa:
Pe 16 martie am inițiat o petiție. In acel moment nu m-am gândit la nimic. Am simțit nevoia fizică să mă securizez. Am simțit nevoia să sar in ajutorul celor ca mine. A tuturor artiștilor independenți. Nu mi-a trecut prin cap nimic din ceea ce a urmat. La o saptămână după aceea, pe 23 martie, am trimis un memoriu impreună cu 8000 de semnături câte erau la acel moment (acum sunt peste 18000-nu am oprit petiția, o să vedeți de ce). Eu personal incă nu am primit un răspuns oficial (conform legii răspunsul se dă in interiorul termenului de 30 de zile). Am primit ajutor de la senatorul USR Vlad Alexandrescu, fostul ministru al culturii din perioada guvernului Dacian Cioloș. A trimis și dânsul memoriul și semnăturile la ministere sau guvern. La scurtă vreme după această treabă a apărut OUG 30/2020 care intr-o anumită măsură a răspuns și nevoilor artiștilor independenți. a părut o victorie și din păcate am deschis șampania prea repede. Problema a reieșit in zilele următoare. Metodologia și actele cerute care au dovedit o mare necunoaștere a realităților vieții și activității unui artist independent. Ii putem spune un viciu de proedură pentru că nu poți cere un contract pe drepturi de autor doar din ultimile 3 luni. Unii artiști au contracte care s-au semnat acum 6 luni sau poate chiar un an. Contracte care se derulau in această perioadă iar aceștia nu s-au calificat și e doar un exemplu. Rezultatul este că doar 20-25 % din artiștii independenți vor beneficia de protecție socială in condițiile acestui ordin guvernamental. Doamna ministru Violeta Alexandru vorbește in continuare de solidaritate socială și că nimeni nu va fi lăsat in urmă doar că intre intenții și realitate cel puțin din perspectiva artiștilor independenți este o destul de mare distanță. Acesta este motivul pentru care nu am inchis petiția. Practic memoriul și petiția mea au fost, poate, la baza acestui demers doar că demersul este prea mic, este incomplet și chiar ca și consecință, discriminatoriu. Am simțit in scurtă vreme că treaba asta nu va funcționa așa cum ar fi trebuit și am propus o altă inițiativă. Sunt membru asociat al Platformei România 100 și le-am propus colegilor mei din conducere să lansăm o campanie de strângere de fonduri pentru ajutorarea muzicienilor independenți aflați in mare nevoie. In 30 martie Platforma România 100 a lansat site-ul muzicianindependent.ro și campania „SOLidaritate suntem fapte“. Am promovat, am invitat o serie de muzicieni care au venit să iși manifeste sprijinul și să recomande alți colegi muzicieni aflați in imposibilitatea de a-și plăti facturile pentru că starea de urgență le-a interzis activitatea. Din păcate până la această oră s-au strâns foarte puțini bani iar cauzele acestei situații sunt numeroase și țin de superficialitatea cu care presa tabloidă tratează lumea muzicală românească, țin de metehne istorice ale mentalității arhaice românești in a privi statutul unui artist și nu in ultimul rând țin de o anumită lipsă a culturii respectului față de muzică și muzician aflată in majoritatea mentalului colectiv românesc actual.
Dar nu numai atât. In această perioadă a reieșit foarte clar faptul că in lipsa unor structuri de reprezentare, in lipsa unui cadru eficient de dezbatere la nivelul unui parteneriat social, cel puțin muzicienii independenți dar și artiștii in general nu pot propune soluții de rezolvare, de normalizare a vieții muzicale, artistice, in general. Suntem practic legați de mâini și de picioare. Ne-am condamnat cumva mazochistic la o muțenie cronică ce durează de 30 de ani. Oamenii, ajungându-le cuțitul la os cum se spune au resimțit din plin această nevoie. Această perioadă le-a arătat fără doar și poate că nevoia unei organizații este fundamental importantă. Astfel din 3 aprilie am lansat un plan in care mi-am propus să coagulez un grup de inițiativă care să demareze organizarea unei structuri care poate deveni o uniune națională a muzicienilor independenți. Toate aceste demersuri le-am gândit de unul singur dar le-am făcut impreună cu o echipă. Uneori echipele s-au adunat de la sine, alteori au fost rodul unei bune comunicări. Există o vorbă. Putem pierde separat sau câștiga impreună. Iar toată această nebunie care se intâmplă la nivel planetar este ca o lecție care vine să intărească acest adevăr.

vineri, 21 februarie 2020

Despre eurovisionul ca o agapă privată


De parcă nu era suficientă lipsa de interes și lipsa de reforme din învățământul muzical, de parcă nu era suficientă atmosfera neprietenoasă, destul de toxică în care muzicianul liber profesionist își desfășoară activitatea de câteva bune decenii, de parcă nu era suficientă uitarea, nepăsarea în care mulți muzicieni neafiliați eșuează când ajung la bătrânețe, iată că “facem ce vrem pentru că putem” poposește și în lumea muzicală prin intermediul televiziunii publice de sub stăpânirea doamnei Gradea (pentru că nu-i așa ce naște din pisică șoareci mănâncă). Mulți colegi de breaslă cu care mă întâlnesc și care citesc ceea ce scriu mă întreabă dacă nu cumva am prea mult timp la dispoziție, sau mă plictisesc sau am luat-o razna scriind despre aceste lucruri nerezolvabile. Tuturor le-am spus că nu putem tace chiar toți, mă rog, din diverse motive sau interese. Eu nu pentru mine scriu și astfel protestez. O fac în primul rând pentru copii, tinerii, oamenii talentați la muzică din țara asta care au ceva de spus și cărora li se pune călușul în gură de către un sistem de prea multă vreme ticălos, cinic, pe care , se pare, că nimeni nu este interesat sau potent să-l desființeze sau măcar să-l ia la descusut. Și mă refer aici la tot. La jocuri prin concursuri, la promovări pe sub mână, la trafic de influență, la discriminare și domnia bunului plac.

sâmbătă, 1 februarie 2020

Open-up cu circuit inchis. Curat altceva!


Scriu despre Eurovision de vreo 10 ani. Intotdeauna mă intreb de ce o fac. Pentru că sper ca tot ce se intamplă cu acest eveniment să se normalizeze. Sunt tot felul de neaveniți, unii cu nume sonore, tarentați, care fac mișto de piese, de interpretări, de cei de la TVR care dau in gropi. Intotdeauna voi crede in critica constructivă și nu in caterinca ieftină. Nu cred că pamfletul veșnic este o formă serioasă de jurnalism muzical. Voi scrie despre Eurovision cât se poate de serios, pentru că a rămas singurul concurs de cântece (cu toate că e doar cu numele din păcate) și mi-aș dori ca menirea aceasta să fie luată mult mai in serios. De fapt acest cuvânt, serios, mă indeamnă să scriu, tocmai că pe unii, organizatori, comentatori, juriu, concurenți dacă nu i-aș bănui de neseriozitate atunci treaba ar fi mai urâtă pentru că in lipsa neseriozității poți acuzat de prostie sau poate chiar de rea voință.
Dar ce avem noi anul acesta?. Mai intâi o mare tăcere din partea organizatorilor in luna ianuarie. Anormală. Puteau trimite in media o propoziție. Bună ziua, stimați români, va fi diferit Eurovisionul de România anul acesta. Și gata. Nu era nimic rău. Ba chiar oamenii s-ar fi simțit băgați in seamă.
Apoi zilele trecute vin si ne spun niște fraze la care am rămas ca la dentist. După toate mânăriile făcute de-a lungul anilor asta mi se pare cea mai mare. De ce? Pentru că dovedește atitudinea marilor organizatori din televiziunea publică. Atenție! Plătiți din banii contribuabililor! Această ediție dovedește faptul că cei care au organizat de-a lungul anilor au avut o atitudine discreționară confundând televiziunea publică, produsul Eurovision cu o chestie privată, chiar intimă. Ce vă dă vouă dreptul să comentați ce facem noi cu Eurovisionul? Cum vă permiteți să ne criticați pe noi cei mai pricepuți și cei mai știutori? Și că să nu se mai ajungă la tot felul de discuții, anul ăsta Eurovisionul este cu circuit inchis. De ce spun asta? Păi mai intâi pentru că și-au ales intocmai ca o instituție privată un partener. Cu un minim bun simț, cu o minimă etică și un minim respect televiziunea PUBLICĂ din România putea, măcar de formă să facă un concurs, o licitație, ceva, repet, măcar de ochii soacrei. Iar dacă la intămplarea respectivă se prezenta doar Global records care s-a grăbit repejor-repejor să spună că fac treaba asta pe gratis, bine că n-au spus că o fac din patriotism, asta mai lipsea, ar fi fost ok.
„O voce și un cântec pentru România“. Doar mie mi se pare că sună a cântarea României sau a daciada? Pe 3 din 4 cei care se ocupă anul ăsta ii cunosc ca oameni decenți. A cui o fi fost ideea acestui titlu venit din preistorie parcă? Și aș mai vrea să pun accentul pe un aspect care e chiar discriminatoriu. Se caută o voce! De ce nu o trupă? Sau trupele nu sunt așa apreciate nici de orgnizatori și nici de abonații din juriu? Noroc că EBU nu s-a inventat in România. Altfel ce s-ar fi intamplat cu trupa Abba? Știți stimabililor de la TVR că trupa ABBA nu era un cvartet vocal. Era o trupă. Cu tobe, chitări, clape. Nu cu negative , nu cu fonfleuri! Se caută o voce ziceam. Mai apoi un cântec. Mai vedem noi cu cântecul, vocea e importantă. Serios? Scrie mare acolo „SONG CONTEST“. Mă duc pe google translate și ce să vezi? Pe românește ii spune concurs de cântece, adaptat. Asta e o formă de manifestare demnă de un baron local. „Lasă-mă băi pe mine cu ce spune și ce vrea EBU! Eu in Românica fac ce vreau eu TVR!“ fix adică cum vorbea Oprișan despre Veorica. Apoi ce mai avem? Păi avem un juriu pe care intotdeauna au grijă să il numească ei. Cum ar fi o inițiativă de genul - TVR vă invită să votați pe site pe cine ați dori să vedeți in juriul de la Eurovision. Sau in orice caz o manieră mai transparentă de selecție a juraților. Excesiv și de acestă dată accentul pus pe votul juraților și mult mai puțin important votul publicului. Păi nu vă mai mirați atunci că aveți audiențe de piciorul broaștei. Pentru că oamenii vă tratează fix cum ii tratați și voi. Adică vă dau cu flit. Pentru că asta faceți și voi cu votul publicului care ar trebui să fie cel mai important. „Măria sa publicul“ cum se spune. Toate astea in condițiile in care televiziunea română se autointitulează serviciu public de interes național. Pe bune? Hai că mă umflă râsul zău așa! Sloganul olandezilor, anul ăsta e Open Up. 
Intr-adevăr Eurovision România 2020 e cu totul altceva. Iar acesta nu a fost un pamflet.

duminică, 26 ianuarie 2020

Alo! Șefu'! E cu happy-end big-bang-ul ăsta al tău?


Vreau să spun ceva din capul locului. Sunt membru al unui partid de un an și ceva. Sunt membru PLUS. Dar inainte de a fi membru de partid sunt român și nu o spun de dragul de a parafraza pe cineva, iar inainte să fiu român sunt om, membru al acestei specii. Mi s-a părut important să spun asta pentru că la un anumit nivel, aparent, aceste trei calități se bat cap in cap. Ca membru PLUS am tendința să cred, e cât se poate de natural să imi doresc, că vom putea schimba lucrurile repede sau mai exact cât se poate de repede. Insă știu, pe de altă parte că nu vom putea să schimbăm, să mișcăm, lucrurile atât de repede , in bine. Probabil că vom fi undeva pe la 20% la parlamentare , iar asta va insemna că trebuie să facem coaliție. Insuși cuvântul presupune o diluare a intregului harnașament de dorințe, voințe și putințe ale organizației PLUS, tocmai pentru că trebuie armonizată cât mai bine cu ceilalți membri ai coaliției. De aici, automat, timp mai indelungat. Ca român, nu pot să nu observ că, până la urmă, orice popor iși merită conducătorii. Și dacă nu aș fi membru de partid aș putea observa un nucleu dur al PSD-ului și un nucleu dur la PNL-ului plus o masă destul de consistentă care de prin 90‘ incoace se plimbă economic și administrativ intre cele două tabere. Această masă amorfă mi se pare potrivit să fie numită de „români verzi“ așa cum ii numea nenea Iancu. USRPLUS nu va avea niciodată acces la acest „partid liber“ pentru că in mod natural suntem incompatibili cu acest tip de „orientare“. Pe de altă parte ăștia sunt oamenii, cu ei mergem mai departe, respectiv, ei hotărăsc principalii conducători (reprezentanți). In tot acest context nu trebuie să uităm și o altă parte mare a societății și anume a oamenilor care nu se implică nicicum, maxim doar votează. Oamenii ăștia sunt pe lângă politică in fiecare zi. Viața lor este la fel pentru că la nivel individual acțiunile macro ajung cu greu. Și mai e ceva. Românul a invățat să se descurce indiferent de cât de greu i-a fost față de o societate sau alta. Sunt mulți in mediul urban dar și mai mulți in mediul rural. E acea Românie care nu e legată nici de stat, nici de marile companii din Pipera. E acea Românie „tăcută“. Și-apoi e percepția umană care vine și ea la rând cu alte conflicte cel puțin aparente. Nu pot să nu remarc, ca om de data asta despre conceptul de terorist, terorism, de exemplu, că lucrurile sunt foarte amestecate și până la urmă oarecum normal. Ni s-a spus inainte de intervenția din Irak cum că Saddam avea fabrici de arme biologice. Se pare că s-au făcut și presiuni asupra membrilor consiliului de securitate pentru a vota hotărârea de intervenție. S-a luat hotărârea intervenției, nu s-au găsit nici urme de fabrici biologice dar războiul nu a fost declarat ilegal. Ăsta ar fi un exemplu. Mai sunt și altele. De curând cu generalul iranian. Nimeni nu contestă faptul că acesta a fost in spatele mai multor acțiuni anti-americane, anti-israeliene șamd. Intra oare in aria criminalilor de război? Dacă da de ce nu a fost condamnat? Pentru că mie imi dă cu virgulă la capitolul stat de drept, drepturile omului etc. E ca și cum ar veni armata bulgară cu drona la Focșani că știu ei de unu Oprișan care a furat de la statul român și la un moment dat indirect a avut de suferit și statul bulgar. Nu vi se pare exemplul meu posibil așa-i? De ce? Doar americanii pot fi poliția planetei, mă rog mai nou sunt și rușii, ba chiar turcii...Ce vreau să spun e despre cum ar trebui să se poziționeze partidul din care fac parte dacă ar fi fost la putere, ar fi trebuit sa fim cu toții de acord prin reprezentanți că aliatul nostru cel mai important a dat-o de gard dpdv democratic. Sau nu? I-am fi aplaudat pe americani? Probabil că da. Pâi și dacă eu nu sunt de acord cu asta căci așa imi dictează omul din mine, românul spunându-mi să mai tac dreaku din gură că avem nevoie de americani iar disciplina de partid mi-ar fi impus poate chiar să aplaud curajul absolut extraordinar al președintelui Statelor Unite, domnul Donald Trump! Că uite a avut coaiele necesare să facă ce Obama, ba chiar Bush jr n-au făcut...
Și atunci eu cu mine și cu myself mă iau la ceartă. Sigur că discursul politic de porc specific oamenilor care știu să te facă din vorbe poate aduce esplicații. Doar că astea, dimineață, in oglindă cu tine și cu yourself nu prea fac față. Da mă, știm și noi alea că un rău poate determina uneori mai mult bine sau cu teoria războiului necesar sau cu echilibrul in care dacă n-ar fi rău binele s-ar plictisi...ok. Le știm și pe alea. Da și pe aia cu „ce! nu știai că politica e o curvă!“. O știam și pe asta. Ceea ce vroiam de fapt să spun e că interesul meu ca om, ca român, ca posibil viitor politician(eu consider că deocamdată sunt doar voluntar la PLUS - nu imi permit să spun că FAC politică), chiar ca
muzician, dacă vreți intră intre ele in conflict. Asta dacă te freacă etica. Asta dacă ai intrebări frământătoare la cap. Că dacă n-ai e perfect. Io am intrebări de-astea care nu mă lasă. Că ințeleg nevoia de echilibru a Bărbosului, că deh, până la urmă asta e ținta, nimic nu e bun, nimic nu e rău, ce e sus este și jos, ințeleg. DAR! Acest echilibru nu are totuși o finalitate pozitivă așa de good guy ca in filmele americane? Nu facem și noi echilibru pentru ceva bun mai apoi? și nu mă intrebați că ce caută politica. Politică e și atunci când respiri! Nu de acum când se măsoară calitatea aerului pe Barbu Văcărescu. Alo Șefu'? E cu happy-end bing-bang-ul ăsta al tău?

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Regele și Revoluția. Visul meu utopic.


În aceste zile simt nevoia să vă fac o invitație. La reflecție, la smerenie și bună-cuviință, la deschiderea sufletului către bunăvoință și iertare, la compasiune și solidaritate. Respectați monarhia pentru că vă respectați pe voi și pe bunii voștrii. Fără monarhie, România nu există. Odata cu Mihai I Rege, Dumnezeu să-l odihnească, o mare parte din România este arhivată. Depinde de noi dacă această parte o aruncăm la coș sau o punem în ramă.
Există un nivel, unde recunoașterea unor modele se face, uneori necontrolat și unde orice om oricât de simplu sau oricât de sofisticat își pleacă capul cu smerenie și respect. Există o galerie de aștrii ai unui popor dar până la urmă ai întregii umanități unde, deopotrivă și săracul și bogatul și ignorantul si intelectualul si ticălosul și inocentul reușesc sa-și deschidă sufletul prin respect și smerenie. În fața unei asemene măsuri de demnitate și umanitate, În fața unei asemenea eleganțe și a unei nesfârșite bunătăți. În fața, până la urmă a unui monarh pur-sânge și nu neapărat prin prisma dreptului său divin ci prin simpla apariție sau prin atitudinea sa.
Majestatea sa, regele Mihai a ajuns acasă pentru totdeauna. Măreția momentului tocmai prin simplitatea lui determină o lacrimă care ți se strecoară pe furiș pe obraz și care îți spune că puterea calității și vigoarea unei conștiințe înalte vin de la sine împreună cu respectul și gratitudinea care sunt rezervate doar spiritelor înalte, sunt rezervate doar celor cărora le este predestinată intrarea în istorie. Iar intrarea în istorie nu prea se poate face prin ușa din dos. Ființa lui Mihai I Rege a intrat prin Arcul de triumf în cartea de istorie a acestui neam. Iar la acest nivel nu pot ajunge decât cei care cultivă cu precădere interesele primordiale ale unei națiuni, salvarea unui popor sau ideea de dragoste care ne depășește și astăzi limita de înțelegere. Locul de calitate în istorie îl câștigi doar dacă ai acest pedigree. Ceilalți sunt umbre. Mai mici sau ai mari sau chiar deloc.
Mihai I Rege al tuturor românilor.
Acum 2 ani incepea doliul de 3 zile in memoria regelui Mihai. Acum 30 de ani trebuia să se intâmple la Iași declanșarea revoluției române printr-o manifestație. Pentru mine regele și revoluția trebuiau să fie impreună. Habar nu am de ce nu s-a intamplat așa. Doar pot bănui. In schimb ce am avut? Mai intâi o strânsă și largă colaborare a Securității cu toți factorii externi care aveau misiunea să schimbe lucrurile in România conform ințelegerilor din Malta a celor două super puteri ale momentului. Apoi am fost martorii neputincioși ai MARII NESCHIMBĂRI din România. Un singur
exemplu important. Toate comitetele de partid, de la cel mai mic până la cel mai mare, fără crâcnire și cu supunere totală datorată fricii, s-au transformat la chemarea liderului suprem din comitete PCR in comitete FSN. Sigur că cei foarte lăudători la adresa lui Ceaușescu au fost inlăturați și trimiși in pensii de lux. După care sub oblăduirea aceluiași lider suprem s-a intâmplat intrarea in stăpânire a României de către grupului infracțional organizat FSN-FDSN-PD-PDL-PSD.
Revin la visul meu utopic. De copil. Revoluția și Regele. Impreună. Cum ar fi fost?

joi, 12 decembrie 2019

Ceaușescu mi se părea veșnic


Marți 12 decembrie 1989

Soarele răsare la ora 7.43 și apune la ora 16.36. Vreme rece mai ales noaptea și dimineața. Cer variabil, mai mult senin. Nordul face excepție: acolo vor fi înnorări mai accentuate. Pe alocuri va ninge slab. Temperaturi maxime între -3 și 5 grade iar minimele termice se încadrează între -13 și -3 grade, mai coborâte în depresiuni. În vestul și centrul țării se produce ceață asociată cu depuneri de chiciură...Se încheie Plenara comună a CC al PCR, a Biroului permanent și birourilor secțiunilor Consiliului suprem al dezvoltării economice și sociale. Cel care a prezidat întrunirea a fost Ceaușescu. S-au adoptat proiectul Planului național unic de dezvoltare economico-socială a RSR, proiectul Planului de dezvoltare a agriculturii, industriei alimentare, silviculturii și gospodăririi apelor pe anul 1990 și proiectul Planului financiar centralizat al dezvoltării economico-sociale și proiectul bugetului de stat pe 1990...așadar nimic despre marile dezechilibre economice, despre criza socială, despre foamea endemică în care aruncase populația prin plata datoriei externe combinată cu iresponsabilele investiții în inutilele și iresponsabilele „ctitorii”, în sistematizarea localităților, în susținerea unor domenii energo- și bugetofage doar pentru a demonstra că România poate produce orice „mai puțin arme nucleare”, cum a spus Ceaușescu nu odată. Poate că viitorul este roz, prezentul, cel puțin pentru Ceaușescu, este cenușiu: este nemulțumit de întârzierile în diferite domenii economice, inclusiv nerealizarea planului de producție, „datorită deselor întreruperi, ca rezultat al nerealizării la timp sau în condiții proaste a reparațiilor capitale.” Asta pentru că nu există responsabilitatea întreprinderilor care au produs utilajele „furnizorul unic” să facă și reparațiile capitale.” E nevoie de vigilență generalizată, în special din partea controlorilor de calitate „să nu se mai admită sub niciun motiv livrarea de materiale și utilaje necorespunzătoare.”...La televizor, emisiunea începe la 19.00 cu Telejurnal. Înfăptuim hotărârile marelui forum al comuniștilor români! La 19.50, Trăim decenii de împliniri mărețe. Versuri și cântece patriotice, revoluționare. La 20.20, Să trăim și să muncim în spiritul normelor eticii și echității socialiste. Exigența – condiție a calității muncii. La 20.40, Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie și pe întregul an. Creșterea producției de energie electrică. La 21.00 Ctitorii ale Epocii de Aur. „Vocația construcției.” La 21.20, Frumusețea muncii, roadele muncii. Documentar. La 21.35 Telejurnal. Emisiunea se închide la ora 22.00
Cam asta era atmosfera zilei... Din punctul meu de vedere auzisem cu o zi inainte tot la Europa Liberă despre faptul că intraseră in România niște turiști ruși ceva mai mulți și toți după un tipic. Ulterior am aflat din alte surse că erau agenti de influență care intraseră cu buna știință a securității. In Cehoslovacia se instalase deja un guvern non-comunist din care făcea parte , printre alți intelectuali și scriitorul Vaclav Havel. Cu o zi inainte. Todor Jivkov fusese inlocuit cu Petăr Mladenov. Erau schimbări majore in tot blocul comunist. Numai la noi părea că nu se intâmplă nimic. Pe vremea aceea cântam la hotel Dorobanți(actual Sheraton) eram foarte intristat pentru că eram convins că la noi nu se putea schimba nimic. Ceaușescu mi se părea veșnic.

joi, 7 noiembrie 2019

Ne-statutul muzicianului liber-profesionist din România (1)



Am scris până acum doar despre câteva aspecte legate de educația muzicală din România, așa cum am amintit câteva dintre multiplele probleme de ordin social, economic pe care le are un tânăr care vrea să fie muzician liber-profesionist. Însăși ideea de a urma o astfel de cale este
destul de evazivă și nu are nici o reprezentare corectă și completă. Mai întâi de toate persoana care se gândește să facă in mod serios meseria de muzician liber-profesionist Trebuie să răspundă cumva la câteva întrebări importante:
1. De câți bani dispun pentru a-mi completa necesarul de instrumente cât mai performante?
Fără un instrumentar performant, bașca talent și multă muncă nu te bagă în seamă nici o
cooperativă serioasă de pe piață. Aici costurile diferă de la un instrument la altul, inclusiv solistul vocal care trebuie să dețină un microfon cât mai performant și cât mai potrivit pentru vocea lui. E o treabă destul de personală și dpdv calitate și din punct de vedere igienă. Aici intervine un prim antagonism pentru că talentul de cele mai multe ori nu vine la pachet cu banii necesari.
Acest cerc vicios creat între nevoia de bani pentru a câștiga bani, creează de cele mai multe ori o serie de probleme pe care cu greu le poți rezolva.
Nu sunt multe meserii care au acest gen de problemă.
2. În ce postură îmi propun să mă așez sau în interiorul cărui gen muzical simt și pot să mă exprim la nivel profesionist: manele, folclor, pop, rock, blues, jazz, sau mai multe deodată? Aici
intervin mai mulți factori. Educația și cultura muzicală. Dacă în linii mari am văzut cam care e treaba cu educația, cultural vorbind este, iarăși o problemă destul de individuală. Neavând un soi de consultanță pe care un sistem educațional ți-o poate pune, eventual, la dispoziție, cultura ți-o faci “după ureche” și te poți trezi, de exemplu să asculți de la Led Zepellin la Queen și Muse,
să-ți închipui la vârsta marilor vise că vei ajunge să cânți măcar pe jumătatea idolilor tăi, dar în
realitate să cânți cu totul altceva, ceva ce e foarte posibil să nu-ți placă, dar care se cere pe piața din care îți poți câștiga banii de care ai nevoie pentru a trăi. Despre ce “piețe”vorbim? E mult spus piețe. Piața românească de muzică este una destul de mică, destul de haotică respectiv pradă corupției și pirateriei. Apoi tot la capitolul “în ce postură îmi propun să mă așez” intervine, cât se poate de normal, întrebarea pe care e posibil să ți-o pui nu numai la început ci pe tot parcursul activității muzicale: până la urmă ce sau cine sunt eu? artist?meseriaș?amator? profesionist?
Sunt oameni care fac sacrificii mari, multe dintre ele neștiute de nimeni pentru a rezista să fie
artist. Își cântă muzica lui sau maxim niște preluari de nișă, din “zeama” stilistică pe care o simte și o promovează ca creator. A rezista să fi artist este o realitate de multe ori dramatică pentru mulți. Pentru că sunt cântări puține și prost plătite, pentru că este nevoie de multe ori să ai alte activități din care să iți plătești traiul de zi cu zi. Pentru că ești supus zilnic unei contradicții între nevoia ta de a te exprima și nevoile tale și eventual, mai grav, ale familiei tale. Sau, într-o cu totul altă perspectivă, oameni care sunt dotați cu un mare talent. Nu s-au dus prea des la școală sau dacă s-au dus nu prea au fost prieten cu ea, deci mai puțină educație, cultură probabil spre zero pentru că nu au avut exemple în familie care să cultive cultura sau n-au avut profesori suficient de potriviți să le aprindă flacăra curiozității spre cultură sau spre cunoaștere în general dar sunt “foc” cu instrumentul, cum se zice. Cântă manele și/sau folclor de la foarte bine în sus și îl văd pe X la televizor numit “mare artist” constatând că marele artist nu cântă nici 5% din ce cântă el.
El ce e? Artist? Meseriaș? sau lăutar? În fine, alții fac de toate. Pe 3 ale lunii cântă la Sala
Palatului într-un mega spectacol cu sală plină în care este aplaudat ca un artist. Pe 7 ale lunii se duce să cânte la o nuntă bine plătită unde, iarăși, este aplaudat dar de data asta nu ca un artist ci ca un entertainer care a reușit o noapte întreagă să distreze la maxim audiența. Pe 14 are o
cântare la o recepție într-un hotel de 5 stele pentru o mare companie de telecomunicații unde nu este aplaudat, se simte ca un radio-casetofon, dar unde toată lumea îi zâmbește politicos, dar de fapt nu îl bagă nimeni în seamă și unde la sfârșit este felicitat de cât de bine a cântat. Și pe 28 are o cântare într-un club de jazz sau blues unde își dă tot sufletul pentru piesele proprii dar este aplaudat oarecum autentic de o audiență de vreo 15 persoane, inclusiv cei 4 prieteni care au dorit neapărat să îl asculte de unde își acoperă cu greu costul combustibilului pentru mașina cu care și-a adus și iși duce după “concert” sculele necesare. El ce mai e? Sau cum se “așează” în piață? Păi nu prea are timp nici de întrebări și nici de răspunsuri pentru că după toate astea urmează să facă orchestrația unei piese a unei soliste faimoase, după care trage în studio o cu totul altă muzică pentru un alt client deasemenea foarte popular, urmând apoi să plece 2 luni pe vapor iar la întoarcere având programate o serie de spectacole prin țară pe la diverse săli de teatre sau
filarmonici.
3. Sunt multe întrebări care decurg din aceste exemple sau multe altele, întrebări care de cele mai multe ori se lovesc fie efectiv ca urmare a inexistenței unui răspuns, fie ca urmare a nepăsării unor autorități care nu își fac treaba, fie din cauza lipsei educației și culturii, fie din cauza unor tradiții populare preluate de-a lungul generațiilor mai mult sau mai puțin conștient, tradiții nicidecum onorante, ca să fiu elegant. Toate acestea sunt cauzate de lipsa unui statut al artistului în societatea românească. A artistului, a muzicianului neinstituționalizat. Cine ar trebui să se ocupe de această problemă? Instituțiile statului? Ministerele educației, culturii, muncii, finanțelor? Sau toate deopotrivă? Organisme profesionale deocamdată inexistente după 30 de ani cel puțin în
zona muzicienilor liber-profesioniști? Știm cu toții sau resimțim toate aceste nevoi și cu toate
astea nu se întâmplă nimic. O să scriu într-un articol viitor și de ce nu se întâmplă nimic și cum ar putea să se întâmple ceva, în opinia mea.


duminică, 13 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (3)



Zilele trecute scriam in cadrul aceluiași serial despre Colectiv și despre faptul că una dintre cauzele acelei tragedii este și aceea a discriminării profesionale. Discriminarea conform dex-ului și mă refer aici la cea de tip politic are următoarea definiție: “Politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime etnice, rasiale, sexuale, etc.” Această discriminare profesională, această segregație socio-profesională pe care societatea românească o aplică cu voie sau fără de voie, cu bună știință sau din ignoranță și neștiință de mai multe zeci de ani, inclusiv prin manifestări venite din tradiția veche a obștilor sătești, indeosebi in ultimii 30 de ani și nu numai, vreau să o scot in evidență și să o explic cât se poate de
argumentat cu exemple din viața reală, de zi cu zi. Pe de altă parte trebuie să spun că, mă refer și
m-am referit aici doar la muzicienii liber-profesioniști neinstituționalizați, adică la cei care nu sunt angajați in instituții muzicale ale statului sau la cei care nu au alte joburi din alte domenii de
activitate. In situații similare sunt și alte categorii de artiști, in general. Eu nu imi pot permite să imi dau cu părerea despre ceilalți pentru că nu le cunosc nevoile. Sunt convins că sunt și nu le consider pe ale celor despre care scriu mai importante sau mai grave. Așa cum sunt foarte conștient de seria lungă de probleme similare mai mult sa mai puțin grave din societatea românească in general. Deci nu vreau să spun că muzica și muzicienii sunt cele mai grave probleme și că au intâietate la
rezolvare. nici pe departe. Insă, cu tot respectul față de celelalte probleme și drame nu pot să nu mă revolt când aceste probleme ridicate nu numai de mine, nu au avut nici cea mai mică insemnătate pentru nimeni vreme de 30 de ani. Revin la educație. Nu există forme oficiale de pregătire, iar dacă le vorbești multor profesori de muzică despre ce inseamnă pop-cult sau contemporary music vor ridica din umeri. In România ultimilor ani s-au dezvoltat diverse instituții private de educație muzicală. Nu cunosc dacă există o formă oficială care le atestă calitatea de instituție de educație muzicală, probabil că sunt și nu le cunosc pe toate. Dintre cele pe care le cunosc sunt puține cele care din punctul meu de vedere iși fac treaba corect față de cei care au plătit, destul de mulți bani. E aceiași mare problemă după părerea mea. Calitatea profesorilor. Ceea ce lipsește, iarăși, in continuare, este lipsa unor cursuri care să pregătească instrumentiști, soliști, aranjori, compozitori exact pentru meseria pe care urmează să o facă și față de care cursanții au chemare, au vocație. Individual lucrurile stau bine. Sunt profesori care te invață să cânți cu vocea sau cu instrumentul. Dar există oare ei profesorii care să invețe o trupă, o formație de ce și cum are de făcut? Ii vezi pe tineri că se adună, după criterii, iarăși, aleatorii și vor să facă o formație. Se adună la o sală de repetiții și cu toate că fiecare să zicem că iși cunoaște destul de bine instrumentul și cum se cântă la el, când cântă impreună e dezastru. E doar un exemplu de proaste practici, ca să fiu elegant. Sistemul privat evident că este rezolvarea dar nu oricum, nu după ureche și haotic ca până acum. Statul ca administrator dar și ca voință politică trebuie să vină să regleze toate aceste parcursuri. Implementarea unei noi programe școlare dpdv muzical aduse la realitățile anului 2020 este importantă. Un program de susținere a profesorilor de muzică, eventual cu reprofesionalizarea acestora. Apoi susținerea anumitor școli private care dovedesc performanță și rezultate prin programe de stat, susținere financiară și alte spețe prin care poți ajuta o inițiativă particulară care altfel ar trebui să fie o greutate in plus la bugetul educației. Toate acestea la modul foarte general. Nu e locul aici pentru detalieri tehnice sau explicații teoretice amănunțite. Ceea ce este cert este faptul că trebuie să existe cândva și in acest domeniu un T0. Iar după acest T0 educația și rezultatele ei se vor vedea cam in minimum 10 ani dacă nu se intâmplă intre timp ceva foarte rău. Finalitatea este deci in zona educației muzicale private cu instituții care trebuiesc inițial, o perioadă de timp susținute și de la bugetul de stat. Până atunci asistăm la o ofertă de educație muzicală destul de haotică, fără o direcție și destul de eterogenă din punct de vedere calitativ. Până atunci tinerii noștri, talentați la muzică, se adună in tot felul de spelunci și repetă pe tot felul de scule discutabile din punct de vedere calitativ, iar asta pentru că, in general nu au bani de săli de repetiție mai civilizate dar și pentru că nici o formă de invățământ actuală nu le oferă această posibilitate, sau dacă o oferă, oferta este mult prea mică. In zona invățământului muzical de stat programele de invățământ trebuiesc aduse in zilele noastre. Apoi vine zona cea mai importantă dar și cea mai complicată pentru muzicienii liber-profesioniști. Confluența dintre educația muzicală și nevoile reale ale pieței muncii din zona noastră. Nevoia firească a oricărui muzician de a avea asigurări sociale și de sănătate. Nevoia de a avea un spațiu de exprimare transparent, unde să existe egalitatea de șanse de promovare in mass-media și in contact cu posibili clienți interesați de prestații artistice. Piața muncii pentru muzicienii liber - profesioniști din România anului 2020 este o glumă proastă. Voi reveni pentru că dacă in zona de educație treburile merg in general prost, in zona de muncă, promovare, mediu sănătos și prietenos de exprimare, treburile nu numai că merg prost dar pe lângă accentuarea discriminării sunt situații in care intervine un alt flagel notoriu in România. Corupția.

joi, 10 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (2)


Rămăsesem ieri la ideea că Goodbye to Gravity, la acea oră, era cumva victima unei 
pseudo-industrii muzicale de cumetrie și am să revin la acest aspect. Acum insă am să scot in evidență câteva idei care arată in mod evident faptul că discriminarea profesională este o problemă serioasă. Neajunsurile suplimentare de la nivel personal apar incă din copilărie. Copilul talentat la muzică, din România, are o viață grea. Lui ii place să cânte, iar cei mai mulți dintre părinți ii spun că poate să facă asta, adică să cânte, doar la nivel de hobby. După ce s-a dus la școală. după ce și-a scris temele și a invățat, poate să cânte, cumva in loc de joacă sau pe timpul afectat recreerii. Astfel, in capul lui se face foarte clar delimitarea intre ceea ce este serios și fundamental in viața lui, matematica, româna, fizica și ceea ce este pe post de joacă, respectiv cântatul la chitară, de exemplu. Asta se intâmplă acasă. La școală, copilul nostru, talentat la muzică și căruia ii place să cânte la chitară, face muzică. Cântă la cor piese scrise acum 40 sau 60 de ani, face ore de muzică, destul de rar, in care profesorul, pe lângă cunoștințe teoretice de bază il pune să asculte Vivaldi sau Mozart. Nimic rău, poate, in toate acestea doar că el nu reușește nici acasă și nici la școală să regăsească și să iși dezvolte pasiunea pentru chitară sau să regăsească melodiile pe care le ascultă la telefon pe diverse aplicații. Rămâne posibil un singur spațiu. Cel al potențialilor prieteni din jurul unui sau unor instrumente, din jurul unui gen muzical. Astfel subiectul principalului aspect atractiv din viața lui devine oarecum prohibit, poate deveni ascuns într-o mai mult sau mai puțin adâncă subversivitate. Dacă la vârste fragede nu există acțiuni concrete există însă acumulari de frustrări și furii ca urmare a unui șir de interziceri care mai târziu pot avea efecte mai mult sau mai puțin complicate. Din păcate România este, cred, sub coada clasamentului european la capitolul educație muzicală. Muzica este o materie care se face la repezeală în tot ciclul pre-universitar de stat. O altă problemă mare este calitatea slabă a profesorilor, o cauză mare fiind și migrația către occident. Nu în ultimul rând programa școlară muzicală făcută nu foarte diferit de anii 50’. În tot acest context copilului nostru talentat la muzică, căruia în place în mod special să cânte, să zicem, la chitară, mediul înconjurător de la părinți, trecând prin școală sau profesori îi creează, pe lângă greutățile și dificultățile normale ale unui copil fără aplecări vocaționale, frustrări și nemulțumiri suplimentare doar pentru că e dotat de la natură sau Dumnezeu cu talent muzical și dorință de a cânta. Mulți își abandonează visul sub bombardamentul de “așa nu” și trăiesc poate toată viața cu acestă tristețe că nu s-au bucurat de talentul lor. Alții și aici e plin peisajul muzical românesc și-au ascultat părinții, au făcut ani de liceu și facultate, eventual și ca măsură de siguranță, practic au pierdut intre 4 și 10 ani din viață, inutil, fără să profeseze nici o secundă în domeniile respective ca mai apoi să înceapă cariera de muzician într-un fel sau altul. E firesc ca muzica să fie un domeniu neserios în care să nu îți încurajezi copilul? Evident că da. Mai toată media judecă muzica și pe muzicieni aproape doar din perspectiva de can-can. Toate încrengăturile de cumetrii, pile, cunoștințe, relații căruia i se spune în mod eronat industrie muzicală românească privită realist și luată la bani mărunți nu reprezintă nici încredere, nici egalitate de șanse, nici predictibilitate profesională sau financiară. Tot “folclorul” care de multe ori este real care spune că fetele nu au nici o șansă dacă nu trec prin patul nu știu cui sau printr-o serie de paturi sau care spune că băieții sau orice alt jucător de pe piață mai întâi trebuie să dea acolo unde trebuie mulți bani ca după aceea să și-i recupereze. Și ca să închei pentru astăzi într-o notă puțin mai liniștită e foarte adevărată acea glumă în care se spune că muzicianul pentru a merge la un gig la care câștigă 50 de euro, trebuie să aibă o mașină de 500 de euro în care să transporte scule în valoare de 5000 de euro.

miercuri, 9 octombrie 2019

Discriminarea profesională in muzică - una dintre cauzele tragediei de la Colectiv (1)


Suntem in luna octombrie. In ultimii ani, România bunului-simț a mai căpătat o frustrare, o mare
nedreptate departe de a fi rezolvată nici acum după 4 ani. Despre Colectiv este vorba. Acel loc, acea adunare de oameni, acea tragedie are nenumărate fațete, nenumărate percepții și din capul locului mă plec cu respect față de suferința tuturor celor care in acea noapte au pierdut. Eu indrăznesc aici să leg tragedia de la Colectiv de neajunsurile, nedreptatea, nu numai lipsa șanselor dar și ingrădirea lor voită sau din neglijență sau nepăsare, generate de un stat (aparat administrativ) organizat doar spre nevoile interioare extrem de controversate, mimând de o perioadă prea lungă de timp grija și atenția către contribuabil și oricum nepăsător și cinic la consecințele acestor stări de lucruri. De 30 de ani asist dar și afectat la propriu, neputincios, la o caricatură. La un joc kafkian sau la o bătaie de joc generalizată pe care de mult o numim foarte greșit educație muzicală. O să admit că până la un punct in câteva locuri se face educație muzicală in mod corect și in concordanță cu vremurile pe care le trăim. Sunt puține aceste spații de bună practică iar ele sunt doar in mediul privat. Nu pe ele vreau să le scot in evidență cu toate că merită tot respectul nostru, unele dintre ele. Imi pot permite să spun că statul român prin atitudinea lui iresponsabilă și nepăsătoare față de educația și cultura muzicală, față de lipsa de interes in a crea un cadru propice legislativ și administrativ pentru
oamenii care activează in acest domeniu, mai ales al celor neinstituționalizați, că face discriminare profesională? O să vedeți că sunt multe argumente in acest sens. Despre discriminarea profesională nu prea se vorbește in România, dar ea există și in alte domenii, nu numai in muzică.
De acum 4 ani mi-au rămas in minte unele episoade ale circului mediatic care au urmat tragediei de la Colectiv. M-a frapat, spre exemplu, parada cu cătușe a patronilor de la Colectiv. Chiar credeți că oamenii aceia sunt niște demoni? După părerea mea oamenii aceia au investit in acel loc in primul rând pentru a sprijini o mișcare artistică și aici mă refer la rockul underground românesc. Apoi s-au lovit de hățișul nesfârșit de piedici pe care statul român le pune micului investitor și pe care le numește “măsuri de incurajare și sprijin a inițiativei private”. Taxe foarte mari, mediu ostil și foarte ostil in relația cu autoritățile, impunerea unor relații de tip interlop intre reprezentații statului și investitor prin frica față de o serie nesfârșită de controale care duc până la urmă spre faliment și astfel pentru promovarea șpăgilor, de fapt un fel de taxă de protecție, de fapt un fel de “tu ne dai nouă bănuțul periodic, iar noi ne facem că nu vedem banii negri sau gri, ocolirea unor obligații etc”. De aici neglijența față de măsurile anti-incendiu. Apoi despre motivul principal pentru care atât de mulți au fost prezenți in acea seară acolo? Un concert al unei trupe de muzică. Mai intâi că dacă acea trupă avea in spatele ei un pic de industrie acel spectacol nu ar fi trebuit să fie la fabrica Pionierul ci la sala Palatului (sigur o să zâmbiți) sau măcar intr-o altă sală de spectacol. Adecvată. Asta nu a fost posibil nici inainte și nici după Colectiv pentru că intrăm intr-o altă zonă. Preamărita industrie muzicală din România. De fapt o rețea de cumetrii, interese și mentalități comunistoido-medievale in care trupa Goodbye to Gravity nu a avut loc. Așa cum nu au loc multe trupe care chiar cântă in România. Nu vreau să vă consum prea mult din timp. Am să revin mâine cu continuarea.

sâmbătă, 14 septembrie 2019

Despre discriminarea profesională și nu numai


In general, in muzica romanească se vorbește mult și se face puțin. Mă refer aici doar la capacitatea muzicienilor de a face și la excesul de a spune, mai ales din spatele unei tastaturi.


sâmbătă, 3 august 2019

« Nu știu ce e mai bun, răul care aduce folos sau binele care dăunează ? »


- din ciclul scrisorilor intârziate - 11 aprilie 2014, Strasbourg


Am sa-ti scriu cateva idei extrase din propria-mi invatatura de astazi.
Am sa pornesc de la ideea-titlu desprinsa din cele ce spunea Andre Malraux inca din anii 70’ si anume ca secolul XXI va fi un secol al spiritualitatii sau nu va fi deloc. Asta se vede si se simte, mai ales in ultima vreme prin nevoia oamenilor, in general, de spiritualitate, cu alte cuvinte a faptului ca acea cantitate de oameni doritori de spiritualitate in orice forma ar fi ea a crescut, iar datorita interesului, respectiv a cererii, oferta a crescut si ea, sigur la diverse niveluri de competenta, dar, iarasi se simte si se vede ca se intampla, chiar intr-o lume dominata de tehnologie, o apetenta si o oferta deopotriva de spiritualitate, fie ca vorbim de religie, fie ca vorbim despre ezoterism sau altceva. Ceea ce mi se pare interesant, in primul rand este o anumita prejudecata care mi-a fost desfiintata astazi si pe care o aveam. Si anume a relatiei intre prosti si destepti, intre neinformati si informati, intre omul simplu si cel inteligent. Vis-a-vis de aceasta relationare imaginea mea era una de tip semanatorist daca vrei. Adica toleram cu bonomie paturile sarace la spirit si emotie si tratam cu o modestie candida relatia cu un om care nu imi raspundea la citate sau la a-propos-uri culturale, considerand de fapt ca mersul inainte al omenirii este generat de spiritele inalte, respectiv informate, medaliate cu 3 cifre la iq si eventual innobilate de absolvirea unei institutii de invatamant cu sonoritate, dar nu toti dintre ei ci doar cei atipici, cei nonconformisti (cred ca am mai vorbit despre asta, daca esti atenta ,lumea e dusa inainte de non-conformisti increzatori in fortele proprii pana in panzele albe). Sigur ca si inainte aveam constiinta existentei unui shaman din Siberia care de-abia daca stie sa scrie, sau a unui yoghin traditionalist din fundul Indiei care chiar respinge cunostiintele si educatia din afara propriei invataturi,
sau a personajelor romanesti, mesterul Manole si ciobanul din Miorita. Ca sa nu mai vorbim despre personaje precum Jimmy Hendrix (un tigan din sudul Statelor Unite care din cauza unei greseli a schimbat lumea muzicala de la el incoace si care nu avea habar de muzica)sau Beatles ,sau Rolling Stones la care membrii nu au avut nici cea mai mica educatie muzicala si au avut ceva greu de spus in istoria muzicii ultimei sute de ani. Dar ii consideram exceptii care confirmau regula, cu toate ca simteam in mod evident ca ceva nu se leaga, mai ales ptr ca erau prea multe exceptii. Si mai ales Iisus. El nu a fost o enciclopedie, el a fost un mare intelept. El nu era neaparat talentat sau harazit dar a avut dorinta si putinta sa ia asupra lui toate pacatele omenirii, inclusiv pacatul necredintei sau al indoielii (a spus pe cruce fraza « Tatal meu, de ce m-ai parasit ?»
N-o stiam rosti in capul meu. Acum stiu. Diferenta nu o face educatia sau cultura decat la nivel material. In relatia cu Inaltul si cu sinele ceea ce face diferenta sunt intelepciunea si dorinta de a merge in sensul atractiei universale atunci cand o simti si esti conectat cu ea si care atunci cand esti conectat din proprie initiativa si ca urmare a unui impuls natural de vointa aceasta atractie devinde motorul transformarii, motorul initierii sau a inaltarii .
Cartezian vorbind acest tip de intelepciune e fara sens sau in mare parte fara sens. Evolutia materiala industriala si post industriala a ultimilor 300 de ani ne-a aruncat, la modul general ,intr-o propaganda si dictatura efervescenta a materialului, a unei aprente adversitati intre stiinta si religie a unei ofensive a tot ceea ce este palpabil versus ireal si miraculos (neinteles). Dar ce a schimbat lumea ? Care a fost momentul in care oameni de stiinta de la Harvard sau Cambridge au inceput sa ia in serios existenta lui D-zeu si nu doar ca o forma de educatie si control social ? Momentul a fost semnat Albert Einstein. Cel care se stramba la academicieni si ironiza fetele patrunse de importanta propriilor lor prezente din institutii de educatie de prim rang din Europa, cel care canta la vioara si acordeon studentilor sai de la Berlin sau din America, dar care, de fapt la introdus pe Dumnezeu ca materie de studiu si cel care ne-a invatat sa gandim dintr-o perspectiva mult mai profunda si cuprinzatoare la ceea ce ne inconjoara de orice fel ar fi el si as mai adauga ,ceea ce este cel mai important vis-a-vis ,poate, daca vrei, de istorica divergenta filosofica intre materialism si idealism, veche de mii de ani, el a fost cel care a demonstrat prin fizica cuantica ca la baza materiei, de fapt sta ideea din toate punctele de vedere. Acest om a spart zagazurile unei gandirii newtoniene de sute de ani, punand in loc o perspectiva infinita si spirala a ceea ce este, pornind de la bossonul Higgs, trecand prin lumea minerala-vegetala-animala-umana-divina-supradivina si mergand pana la sursa primordiala care este concomitent si un sfarsit dar si un inceput, de fapt un cerc si o spirala in acelasi timp, daca ne gandim la simbolistica sarpelui care isi devoreaza la infinit propria-i coada.
Claude de Saint-Martin, un mare exeget al ezoterismului, provenit dintre teologii crestini ai secolului XVIII, spune in cartile sale ca doar omul-dorintei ajunge pana la urma omul-de-lumina. Cu alte cuvinte devenim ceea ce ne alegem sa devenim. Iar D-zeu iti da atat cat poti sa duci si doar atunci cand esti pregatit(de aici si diferentele de perceptie si de intelegere intre profani si initiati) Si, cu asta inchei, nimic din ceea ce ni se intampla, respectiv ceea ce nu ne defineste fiinta, nu este bun sau rau si in acelasi timp este bun sau rau. Tu alegi ce vrei sa vezi si ce vrei sa simti sau sa traiesti. Din pacate si hilar poate oamenii, in marea lor majoritate se plang de ceea ce li se intampla si nu constientizeaza ca ,daca gandesc negativ ,isi creaza un camp negativ in jurul lor care, prin legea atractiei universale ,culege frecventele joase din univers si practic creeaza acel cerc divin la nivelul propriei fiinte.

joi, 4 iulie 2019

Parodia normalității


Spun aici pentru că n-ar trebui să fie de mirare, n-ar trebui să fie nici de rușine sau zâmbet in colțul gurii și nici de trecut cu vederea. in ultima vreme situațiile m-au pus să fiu și lăutar și muzicant. Și muzician și un inceput de politician. Și organizator de voie dar și de nevoie. Astfel incât mă intreb cum să mă numesc. Sprijinitor de atmosferă cu muzică de lift? Fac și asta in vreo două locuri din București. Am făcut ceva ce n-am mai fost pus să fac. Vine Paul Nancă și imi spune, inainte de spectacolele de la filarmonica din Timișoara și Arad că trebuie să cânt ceva inaintea recitalului Laurei Bretan, că suntem numai noi pe scenă in serile respective. Și vine și TVR-ul să inregistreze. Pe bune zic eu? Păi ce ar trebui să cânt eu jumatate de oră? Lasă că te descurci tu, zice Paul, nu numai liniștit dar și ușor plictisit. Serios? Păi pe scena filarmonicii nu merge muzică de lift ca la restaurant. Plus că a fost ptr prima data in viata mea cand am cantat intr-o sală de spectacol, singur pe scenă, cu pianul și vocea. Ce dracu să cânt?!? Mă rog până la urmă mi-a venit. Ba chiar spre surprinderea mea nu m-a bătut nimeni cu roșii. Ce vrei! sunt scumpe. Ba chiar , probabil din politețe, m-au aplaudat. Cred că cei de la Timisoara și Arad mă consideră un fel de artist. Da! Spre deosebire de cei de la cele două resturante care nici nu se uită la mine. unde sunt așa un soi de casetofon, ca pe vremuri. n-am avut nici o problemă niciodată. Nici cu Felicia Filip pe scena Ateneului, nici cu Iris la Sala Palatului sau Polivalenta, nici cu Ștefan Bănică la Romexpo sau cu Paula Seling la Hard rock cafe. Ba chiar mă simt foarte bine cu trioul meu de piano blues pe la festivalurile pe unde ne mai primește cineva. Ceea ce nu e același lucru cu trupa Othello cu care cânt majoritar la nunți. Li se spun evenimente. Nuntă sună nasol și se creează impresia că valorezi mai puțin. Ceea ce spuneam că n-ar trebui trecut cu vederea este că eu m-am simțit peste tot la fel. Am incercat să imi fac treaba cat am putut de bine, la fel de bine și la restaurant, nuntă, televiziune sau filarmonică, pentru că din punctul meu de vedere nu există nici o diferență, in afară de cine cui propune. In rest atitudinea mea trebuie să fie la fel de profi sau, mă rog cât pot eu de profi. De netrecut cu vederea este faptul că mulți muzicieni, in capul lor mai putin informat, sau dacă e informat, in sufletul lor mai putin dăruit, sau dacă e și dăruit și informat in nebunia lor frustrantă, creează clasamente. vorbesc despre văcari, nu că iar interesa ci ptr că ei, meșterii consideră că numai ei ar trebui să fie pe planeta muzicală, sau vorbeesc despre lăutari fie că sunt rockeri sau jazzmeni, cum că lăutarii sunt o specie decadentă, cam ca casta paria din evul medu indian, dacă știți ce zic. In contextul ăsta ma simt foarte confuz in postura asta de lăutaro-artisto-bluzisto-ceva...Vă rog nu mă mai luați cu alea cum ca lautarul e lautar, muzicantul e muzicant și muzicianul e doar ala din templu. Am mai explicat că nu e așa. Există un singur termen. Din America pană in Australia. din Țara de foc și până la Vladivostok. Muzician. Dar sigur că confuzia asta nu vă va face să nu mai drmiți la noapte. Și când mă gândesc că m-au pus ăștia (adică ăilalți) să mai și candidez, chiar că mă opresc și nu mai scriu nimic. In semn de protest.

luni, 3 iunie 2019

Statele Unite ale Europei ?


Uniunea europeană, este şi părerea mea, are decât un singur drum. Acela de a ajunge la un moment dat, clar, simplu şi direct, Statele Unite ale Europei. Asta este ţinta. Ăsta este drumul. Dacă cineva îşi închipuie altceva, în opinia mea, se înşală. Ce înseamnă Statele Unite ale Europei? Înseamnă un concept vechi de aproape 170 de ani (Statele Unite ale Europei a fost un termen folosit prima oară de către Victor Hugo pe 21 august 1849), înseamnă un stat federal cu euroregiuni şi nu cu actualele state independente, înseamnă un stat cu propria armata, cu un singur guvern şi parlament federal, evident cu formaţiuni administrative euro-zonale, cu o puternică autonomie faţă de centru, în care nu mai există conceptul de naţiune, spre exemplu germană, franceză sau română, ci există un singur concept de naţiune europeană, în interiorul căreia în mod democratic şi liber fiecare comunitate lingvistică are dreptul şi chiar datoria să se conserve şi să se dezvolte într-un mod foarte simplu: acolo unde se încheie libertatea mea începe a ta, iar asta de la nivel individual până la corpuri comunitare de limba, geografice, religioase, sexuale, profesionale, etc. În Europa nu este nevoie de nici un fel de îngrădiri ci de legi juste şi puternice, aplicate de autorităţi puternice, clare şi limpezi, în serviciul comunităţii. Conceptul de naţiune are cu siguranţă valori inviolabile, dar el nu se suprapun în mod antagonic peste conceptul european, decât dacă vrei să îl manipulezi, să-l sluteşti din interese personale şi/sau obscure. Libertatea rămâne cel mai important atribut al rasei umane, iar formele de organizare administrativă nu trebuie să devină piedici în calea oricăror libertăţi individuale sau de grup. Suntem însă departe de acest tip de mentalitate şi abordare. Acest drum va ajunge la final doar atunci când vor veni acele generaţii care, în majoritatea lor vor înţelege necesitatea şi valoarea acestui tip de organizare. Atunci când masă critică susţinătoare a acestui tip de societate va deveni majoritară. Până atunci vom avea Marine le Pen, Viktor Orban, Erdogan sau mici Dragnea şi alţii că el pe care istoria îi va reţine doar într-un singur fel: la categoria “AŞA NU!”. Deja această masă critică incepe să iși facă simțită prezența. Forțele anti-europene inregistrează un recul evident ceea ce dovedește incă odată, dacă mai era nevoie, faptul că argumentele și mai ales propunerile venite din partea suveraniștilor europeni nu au substanță, fiind doar forme de exploatare și manipulare a temerilor și mentalităților invechite a unei părți din ce in ce mai redusă a cetățenilor europeni. Manifestările ultimilor săptămâni, incepând cu summitul de la Sibiu, continuând cu alegerile europarlamentare și nu in ultimul rând cu vizita Sanctității sale papa Francisc au arătat in mod clar orientarea spre unitate in asigurarea libertății, securității și prosperității tuturor cetățenilor Europei atât pentru români cât mai ales dinspre românii de pretutindeni. Românii au arătat in aceste ultime săptămâni dorința clară de a se integra intr-o uniune europeană solidă care să fie in stare să livreze garanții de libertate, securitate și prosperitate deopotrivă pentru toți cetățenii ei de la est la vest și de la sud la nord. In tot acest context care se cristalizează din ce in ce mai evident ca fiind voința majoritară a europenilor, avem datoria și libertatea de a ne conserva și dezvolta limba și tradițiile, modul de viață și de a imbogăți și proteja spațiul geografic in care trăim. In opinia mea asta e cheia in care ar trebui să construim un plan coerent dpdv economic, social pentru următorii 20 de ani, contribuind deasemenea și la eforturile comune pentru că avem oportunitatea unică in istoria României de a fi parte a unui stat de top 3 mondial. Statele Unite ale Europei.

duminică, 19 mai 2019

Despre Eurovision 2019 sau TVR vs. EBU. Drumul de la 14 la 50 %



Cam 4 ore a durat show-ul de aseară de la Tel Aviv. Cu o istorie de peste 60 de ani, pornită de la ideea lui Sergio Pugliese de la RAI și promovată la EBU de Marcel Bezencon, având premiera pe 24 mai 1956, ESC, acum când vorbim, este și repudiat și aclamat și ignorat și criticat. A devenit mai degrabă o manifestare de imagine, tendințe, de bacșișuri politice sau declarații de bună vecinătate. Lupta impotriva discriminării se imbină cu accente de discriminare pozitivă, ca peste tot, cu cât se extinde industria, produsele devin din ce in ce mai populare, respectiv kitsch-oase, lipsite de conținut și de emoție. E un soi de contopire a mesajului, muzicii, imaginii in tendințe. Cu sau fără acordul nostru și cred că fără vreo mișcare de culise (dacă nu cumva sunt eu un pic cam naiv) sau ce ține de vreo teorie a conspirației, Eurovisionul, acest mainstream art-performing se duce spre promovarea unor tendințe. Nu pot spune că sunt de acord dar nici nu pot revendica in contextul actual vreo viabilă schimbare de direcție. Ceea ce resimt insă, nu numai la Eurovision, este nevoia unui anumit soi de echilibru. A nevoii de echilibru mai ales. Sigur că celebrăm diversitatea, asta insemnând că suntem cu compasiune și acțiune alături de mai multe și diverse grupuri minoritare aflate in tot felul de nevoi. Sigur că trebuie să fim conștienți de istoricul suferințelor din trecut ale acestor minorități și că, până la urmă, unele dintre ele nu și-au rezolvat nici pe departe nevoile dar nu putem să ignorăm grija și față de ceilalți, crezând că dacă ești majoritar, normal (cu toate că uneori trebuie să redefinești chiar și această noțiune) și dacă vrei doar să te simți bine și să te bucuri, eventual, de muzică bună asta te face superficial, neserios și mai puțin important. Iar când vorbesc de echilibru mă gândesc la manifestarea atât a normalului dar și a anormalului, fix așa cum il vedem fiecare, intr-un procentaj echilibrat. dar și la o echilibrare a raportului intre muzica și spectacol, intre formă și fond, fără ca de aici să ințelegem cumva vreo ierarhizare ci poate, ideal, de o imbinare cât mai fericită. Știu că in teorie sună bine, iar in practică e cumva utopic, dar la asemenea anvergură și la asemenea istoric, oamenii chemați să gopodărească acest produs trebuie să fie dintre cei mai pricepuți. Dacă mi-aș permite să dau un sfat celor de la EBU acela ar fi să urmărească un adevăr simplu. Eurovision este un concurs de cântece. Așa se numește, iar asta este in primul rând. Iar eu cred că puterea muzicii, dând intâietate competiției de valori muzicale, punând pe primul plan promovarea valorii muzicale, asta cumva de la sine va drena și echilibra toate celelalte tendințe, pentru că muzica in esența ei este un cod democratic natural. Show-ul de scenă dar și cel de televiziune
mie mi s-a părut excelent și foarte inovativ. cu toate că avem oameni foarte bine pregătiți pe la noi nu știu de ce dar nu cred in stare tvr-ul ca instituție să aibă capacitatea să producă un astfel de show.

Pe vremuri, pe la Cerbul de aur, când am eu asa impresia din avion, fără să cunosc instituția din interior cum că profesioniștii erau lăsați să-și facă meseria, exista și la noi valoare de televiziune, dar asta e o altă poveste. O să revin la TVR. Ceea ce vreau să adaug acum este legat de Ester Peony. Mai intai că ea, in sine și-a făcut treaba foarte bine. A cântat cât a putut mai bine (și chiar cântă bine) și și-a insușit partitura scenică. Doar că a avut două probleme. Prima și cea mai importantă lipsa unei piese mai bune. Ceea ce mă intrigă insă, când vine vorba despre calitatea piesei trimise de România este faptul că am identificat cel puțin 7 piese din finală sub calitatea piesei cântată de Ester Alexandra Peony. Aici nu că nu ințeleg, căci ințeleg dar asta chiar mi se pare frustrant să vezi
piese mai slabe ca a ta, vizibil, auzibil, chiar dacă știi că nici piesa ta nu e vreo lumină este destul de nedrept. A doua problemă este, iarăși lucru evident, faptul că pentru ea “pălăria” asta a fost un pic cam mare. E nevoie de un pic de antrenament ca să plutești pe la 30 de km altitudine. De fapt, problema României la Eurovision 2019 (ca și la 2018 dealtfel) nu a fost Ester Peony sau The Humans, anul trecut. Problema României de la Eurovision este instituția organizatoare, nu oamenii ci instituția și cutumele ei. Politizarea ei excesivă. Ierarhia instituției bazată pe alte criterii decât cele legate de performanța profesională. Inerția și dezinteresul care domină pe acolo. Rețeaua de interese, pile și cunoștințe. Celebrul PCR vechi de 70 de ani și mai bine. Păi altfel cum vă inchipuiți că a apărut filmulețul cu sustinerea referendumului pentru familie a Laurei Bretan fix in perioada selecției naționale. Căci diferența, ne place sau nu, asta a făcut-o. De aici și schimbarea atitudinii celor doi vloggeri, membrii ai comunității lgbtq care a dus la scăderea notei juriului, respectiv a coborârii Laurei Bretan din poziția de lider. De aici o mulțime de intrebări. Oare Laura Bretan era potrivit să fie expusă la un subiect atât de controversat având totusi 15 ani la vremea repectivă?
Oare nu cumva lipsa unui manager autentic a dus la un asemenea demers? Oare avem nevoie de
juriu internațional la selecția națională? Oare nu cumva homo vs hetero este o falsă problemă?

Sunt mai multe intrebări. Nu mă apuc eu acum să le dau răspuns pentru că nu sunt eu cel chemat să judec doar că, iarăși, un pic de cumpătare și echilibru din partea tuturor părților n-ar fi stricat. De aici și apariția lui Ester Peony. A fost ca o joacă de copii. Doi se bat și al treilea câștigă. Păi cum cine era al doilea? Păi Dan Popi cine?!?...pardon... Bella Santiago...ma scuzați...a fost fix ca in politică, asta să nu iși mai inchipuie cineva că mai este ceva sau cineva in afara politicii. Și dacă tot veni vorba de politică, de data asta de politică făcută prost de unii nechemați, de pe-aici, il avem pe don Gigel. Pe care partidul l-a plantat in comisia de cultură de la șparlament. Don Gigel, că tot e campanie și trebuia să bifeze la evenimentele partidului să se vadă că a contribuit și el cu ceva, susține din inălțimea profunzimii sale culturale cum că România citez “s-a făcut de râs” doi ani la rând pe banii poporului hămesit și că doamna Gradea ar trebui să-și dea demisia. Asta de pe urmă nu mi-ar displace cu toate că dacă nu se schimbă mentalitatea că e doamna respectivă sau altcineva e cam tot același lucru. Don Gigel nu cu amatorisme de-astea se rezolvă problema sau altfel spus dacă nu te pricepi, nu te băga. Despre Madonna pentru mine totul se reduce la un singur cuvânt. FALS!
EBU trebuie să redimensioneze și să recalibreze produsul. Trebuie să asculte vocea publicului care, iată, a votat deja pentru muzică. Pentru că Olanda a venit cu muzică și a câștigat. Pentru că Suedia a venit cu muzică și a fost pe podium. Inchei cu un mesaj clar din care, cea care au pierdut acest concurs, respectiv televiziunea publică din România ar trebui să aplice un lucru simplu pe care EBU, instituție democratică, la aplicat. La Eurovision votul publicului a fost 50% și nicicum altfel!
Cei care au urechi de auzit și ochi de văzut dar mai ales interes de construit poate văd , aud sau fac ceva. Altfel ne plângem, bifăm, cheltuim bani și ne critică Gigel!